Flash fiction stories Nr. 172

Flash fiction stories – septembrie 2020

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Întâlnirea
Ionuț Manea

Afară sunt minus patru grade Celsius. Aștept de ceva vreme o fată înaltă și slabă pe care am văzut-o doar de câteva ori. Nico este numele ei.

Zăpada, strânsă în mormane, s-a învechit. A căpătat o textură zgrunțuroasă. Sunt câteva lumini aprinse în casele din jur. Sunt case bătrânești, dar încă și-au păstrat farmecul de odinioară. Sunt multe culori. Strada este parțial luminată. Nu vreau să pornesc radioul. Ascult liniștea străduței, puțin în pantă. Câțiva câini latră fără noimă. Miroase a fum, semn că s-a făcut focul. Nu poți sta mult afară pe o vreme ca asta. Câteva voci se pierd în depărtare. Sunt oamenii care închid păsările sau dau de mâncare animalelor. Ultimele treburi înainte de stingere. Este aproape ora nouăsprezece. Apoi, toți se cuibăresc într-o cămăruță, în fața televizorului, beau un pahar de vin, povestesc, râd. Aș vrea să intru în fiecare casă și să iau parte la fiecare fiestă. Dar trebuie să o aștept pe Nico. Sincer să fiu, o aștept dintr-un motiv aparent lipsit de importanță. Îmi va dărui o carte. Nici măcar nu-i știu numele, nu sunt un cititor înrăit. Iau cartea mai mult din alt motiv. Vreau să stau de vorbă cu ea. Are o frumusețe banală, dacă pot să spun așa. Nu te dă pe spate, dar liniștea chipului ei îți transmite o stare bonomă. Sau, mai bine zis, liniștea chipului ei este ca un loc de odihnă, unde te simți în apele tale. Știi, când te uiți la cineva, dacă ai vreo șansă sau nu. La Nico simt că șansele mele sunt de peste șaptezeci la sută, adică o stric numai dacă chiar vreau. Este mai mică decât mine cu patru ani. Din câte știu, învață la un liceu din Mioveni.

Au trecut cincisprezece minute. Poate am greșit locul de întâlnire. Mă uit pe geam. Se apropie un câine de talie mare. Are pete albe și cenușii.

Frigul se-ntețește cu trecerea timpului. Fumegă câteva coșuri și se răspândește în aer o atmosferă de basm. Câinii nu mai latră. Ceva se mișcă, dar vag. Satul se pregătește de somn. Iar Nico nu vine. Nu vreau să o sun, nu are rost. O mai aștept câteva minute. Îmi aprind o țigară. Trag un fum lung și îmi pun gluga. Am ieșit din mașină. Scot aburi și fum, nu îmi pot da seama care este diferența. Tarzan nu se mai vede. Este câte un bec la cinci case. Nu vezi mare lucru, dar decât deloc, tot e ceva. O bucată de întuneric, una de lumină și tot așa, întreaga stradă. Nu este la propriu o stradă, este mai degrabă o uliță pe care au pietruit-o. În sud, în județul Olt, treaba nu stă grozav. Drumurile sunt rele, deși suntem în zona Scorniceștiului, de când a murit Ceaușescu nimeni n-a mai făcut nimic.

Pietrele ieșite în relief seamănă cu niște iepuri adormiți. Parțial, drumul este deszăpezit, mai mult ca sigur de localnici. Acum este noapte în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu ar fi o uliță luminată, mi-ar fi frică să ies din mașină. Vântul s-a întețit. Fluieră în unele locuri. Au trecut cele cincisprezece minute și nici urmă de ea. Telefonul vibrează. Primesc un mesaj: „Nu pot ajunge, revino într-o jumătate de oră, te rog”. Îl mai citesc încă o dată. Primul impuls este să pornesc mașina și să plec. Urăsc schimbările de moment. La ce bun să o mai aștept, dacă am reușit să mă enervez? mă întreb. Pornesc radioul. „Let it be” de The Beatles. Mă calmez. Trag aer în piept. În fața mea, prin parbrizul mașinii se apropie cineva. O siluetă informă, în lumina gălbuie-difuză. Pornesc mașina. Cu ocazia asta mă voi încălzi, sau poate fac o tură. O oră trece greu când nu ai nimic de făcut.

 

S-a apropiat suficient, umbra. Este o bătrână cu baticul pe cap. Se uită insistent la mine, dar nu zice nimic, trece mai departe. Simt mirosul de uscăciune, tipic bătrânilor. Îmi rămâne impregnat în creier fața bătrânei. Cu zbârcituri adânci, ce se pierd sub șuba de iarnă. Întorc mașina. La stânga o iau pe o străduță laterală, vreau să mă plimb. Doresc să mă rătăcesc. Mi se pare cea mai grozavă chestie ca într-o bună zi să uiți pur și simplu cine ești, ce vrei; să te trezești ca un nou născut, cu memoria proaspătă. Am mers până în capătul străzii unde drumul se-nfundă. Este câmp acoperit de zăpadă. Am oprit, mi-am aprins o țigară. M-am uitat la ceas. Trecuseră doar douăzeci de minute. Timpul trece greu. Sper să merite. Cerul este plin de stele, pesemne nu vor fi precipitații. Câmpul se curmă brusc, coborând la vale. Aș vrea să merg până acolo în vârful dealului. Dar, sincer să fiu, îmi este teamă. Vreau să văd ce este dincolo. Îmi închipui că trebuie să fie o priveliște pe cinste. Îmi fac în cele din urmă curaj și merg până în vârful dealului. Aprind lanterna telefonului. Nu sunt urme pe zăpadă, este doar vânt și câțiva arbuști împrăștiați. În vârf, se deschide în fața mea o vale presărată de stufișuri. Are un farmec aparte, mai ales că noaptea amplifică misterul singurătății. Nu îmi este teamă, deși undeva știu că mă mint, dar teama nu este neapărat un lucru rău. Cele cinci minute s-au dilatat, devenind câteva ore, ore în care câmpul și persoana mea, legați cu frânghii imaginare, ne transmiteam unul altuia suferința, singurătatea, dezolarea, precum niște semnale de S.O.S. Dar totul s-a risipit când a trecut o mașină. Am avut senzația, preț de câteva clipe, că am văzut-o pe Nico. Alerga și mă privea speriată. Vraja s-a rupt. M-am întors și am pornit motorul. Mai aveam de așteptat zece minute. Nu știu cum zburase timpul. Așteptam cu sufletul la gură. Într-un fel voiam să se termine totul. Să se consume definitiv. Apoi, un iepure mi-a tăiat calea. S-a uitat la mine preț de câteva secunde. Alb ca varul, cu mustățile sale lungi mi-a amintit de un cunoscut…

Aprind farurile și-i văd silueta perfectă în lumină. Picioarele subțiri, mijlocul subțire, părul lung până pe pulpe. Savurez ca un lup. O sărut pe obraz, ca și cum ne-am cunoaște de multă vreme. Am simțit gustul pielii uscate, lipsite de miros.

Ține ochii larg deschiși. Nu clipește. Lividă și mută. Miroase a pământ. Nico stă nemișcată în portbagaj, legată fedeleș de câteva zile. Moartă. Nu avusesem cu ce să o plătesc. Și miroase urât. A terebentină, a nămol, a tutun. A parfum ieftin.

Afară sunt minus patru grade Celsius. Aștept o fată pe care nu am văzut-o decât de două ori în viața mea.  Când mă uit în oglindă, am o față de iepure. Mustăți lungi, nas umed, ochelari de vedere, blana albă și incisivii uriași care depășesc buza de jos…

O farfurie cu căpșuni
Dana Banu

Prin iarna lui 1809, de Crăciun, Piotr, un iobag din Yaroslavl, grădinar al contelui Șeremetiev, îi pune acestuia dinainte pe masă, o farfurie cu căpșuni. Uimit, contele îl întreabă ce poate să îi ofere în schimb drept mulțumire. „Vreau să fiu liber!” îi răspunde Piotr. Șeremetiev îl eliberează și îi oferă 100 de ruble.

Piotr își ia familia și se mută la Sankt Petersburg. Cumpără un sac cu portocale și iese cu ele pe Nevski Prospekt să le vândă. A făcut bani buni.

A deschis mai multe magazine.

Prin 1903, un arhitect pe nume Gabriel Baranovski construiește pentru nepotul fostului iobag eliberat o clădire în stil Art Nouveau care să adăpostească magazinul. Dale de gresie, vitralii colorate, sculpturi alegorice pe fațada clădirii: „Comerț”, „Artă”, „Știință”, „Industrie”. La etajul 2 se deschide un teatru de comedie (azi se numește Teatrul de Comedie „N.P. Akimova”), iar la al treilea etaj, un restaurant. Înainte de spectacole, publicul intra în magazinul alimentar unde era tratat cu vin, ciocolată și fructe. I se mai spunea și teatrul din prăvălie.

Intrarea în teatru e situată în partea din spate a intrării în magazin. Holul care face legătura între cele două a fost decorat fastuos. Vitrine luxoase, luminate de lămpi fabuloase.

O legendă spune că în 1917 nepotul lui Piotr, înainte de a fugi din Rusia, și-a schimbat toată averea în aur și din acel aur ar fi dat comandă să se facă un candelabru pe care l-ar fi pus pe holul care face legătura între magazin și teatru. Candelabrul aștepta căderea puterii sovietice și revenirea proprietarilor emigrați.

Doar o legendă. Realitatea e alta. Nu exista niciun candelabru. Proprietarii au murit în Franța în exil. Magazinul Eliseevski, așa se numea iobagul din iarna lui 1809, și-a schimbat denumirea în perioada sovietică în Magazinul alimentar nr.1.

Prin anii ’70, magazinul avea rafturile goale, delicatesele erau destinate strict oficialilor sovietici de rang înalt și celebrităților vremii – artiști, scriitori, sportivi.

Din 2000 până în 2010 magazinul nu a funcționat. A fost restaurat apoi ca să arate exact ca în 1903. Azi e un magazin de lux și un reper al orașului.

Pe linie paternă, Onisim e unul dintre urmașii îndepărtați ai iobagului Piotr Eliseevski. Pe linie maternă e fiul unei românce din Mediaș.

Am intrat ieri să îmi cumpăr căpșuni din magazinul iobagului Piotr. Nu mi-am cumpărat. Mi s-a părut nepoliticos față de bătrân să dau atât de mulți bani pe o farfurie de căpșuni. Am luat de la un magazin mai ieftin.

Privind însă vitraliile colorate care străjuiau borcănașele cu caviar m-am gândit un moment la bătrânul Piotr din Yaroslavl și i-am făcut cu ochiul.

Sunt sigură că ne-am fi înțeles tare bine noi doi.

Atât de tare îmi doresc…
Mirela Năstăsache

E weekend, e vară și mi-e dor de mare. Dar în loc să îmi iau cortul și să plec cu gașca, merg să îmi petrec două zile cu Maria, cea mai bună prietenă a mea.

-Nu mi-a venit să cred când ai zis că vii la mine. Ce s-a întâmplat? Probleme cu Făt-Frumos? Sau cu jobul? îmi aruncă ea rapid, înainte să mă îmbrățișeze strâns. Nu te-am mai văzut de la Crăciun!

-Păi dacă ai fugit aici, la capătul lumii!

-Măi, lumea ta e cam mică, dacă zici că are capătul la margine de București. Hai în grădină, să vezi ce deșteaptă am fost să mă refugiez aici.

E răcoare sub bolta bătrână. Maria aduce două beri și începem să povestim, ca de obicei. Bârfim foștii colegi de facultate, părinții, șefii, îmi povestește cum e cu munca de acasă, cu vecinii din cartier…

-Auzi, dar Vali ăsta al tău de ce nu te cere? zice Maria la un moment dat.

-Ba… într-un fel, cred că tocmai se pregătește. Adică tot vorbește despre viitorul nostru, despre copii, vacanțe, chestii. Și săptămâna viitoare plecăm la Paris. Sigur vrea să îmi facă o surpriză acolo. Nici nu-mi vine să mă duc.

-De ce?

-Păi nu știu ce să-i zic. Îl iubesc, e ce îmi trebuie, dar parcă nu sunt gata să fac așa un pas.

-Aha! Auzi, tu ai văzut filmul ăla, „Secretul”? Văzând că tac, Maria continuă: e despre un mecanism care funcţionează aşa: să zicem că vrei o casă. Îţi pui dorinţa pe o bucată de hârtie şi o citeşti cât de des poţi. Dar cu emoţie, nu aşa, oricum. Şi dacă faci asta destul de bine, dacă te concentrezi destul, se întâmplă ca în „Alchimistul”, tot universul conspiră şi cumva te trezeşti că ai fix casa la care visezi.

-Da, sigur! Și tu crezi, pe bune, așa ceva!?

-Hai să-ți povestesc de tata, că de la el îl știu. L-a văzut acum vreo trei ani. Şi l-a luat în serios. Numai că el nu îşi dorea o casă. Are apartamentul, plus casa de la ţară, de la bunicu’. Dar de când îl ştiu, vrea o maşină, să se ducă mai uşor de la una la alta. Aşa că… dă-i cu bileţele peste tot. A înnebunit-o pe mama. A luat lipicioşi din ăia galbeni, a scris cu markerul pe ei „Îmi doresc o maşină roşie!” şi i-a pus peste tot prin casă: pe oglinda de la baie, pe uşa de la frigider, pe ghivecele cu flori, pe capacul de la toaletă, peste tot. Două luni de zile s-a plimbat prin casă şi, cum vedea un bileţel, citea cu voce tare, cu intonaţie şi credinţă, de parcă zicea „Tatăl nostru”. Mama era terminată. Începuse să mă întrebe dacă îi pot recomanda un psihiatru bun.

-L-aţi dus la doctor, serios?

-Stai să vezi. După vreo două luni, vine un vecin din Germania cu un BMW şi îl scoate la vânzare. Roşu ca focul. Tata, când vede maşina în faţa blocului cu anunţul pe ea, e superfericit. E maşina pe care o aşteaptă. Preţul e bun, vecinul de încredere. Începe să facă nişte calcule şi i se pare prea scumpă. Ca să o ia, ar trebui să amâne alte cheltuieli. Vrea să construiască la ţară un foişor, să planteze o livadă, mă rog, tot ce reușise să pună de-o parte e planificat. Mama îi propune să amâne tot și să ia mașina, numai să scape de bileţele şi litanii, dar el nu cedează. Continuă să citească de pe post-it-uri şi să aştepte maşina roşie.

-E tare!

-Da! Încă vreo trei luni o ține așa. E absolut convins de metoda lui. Deja mă enervează şi pe mine. Îi caut pe net tot felul de oferte. Una e prea veche, alta e prea… Dacie, mereu găseşte motive să nu sune la proprietar. Îi spun să îmi dea nişte coordonate după care să mă ghidez. An de fabricaţie, cilindri, marcă. Îmi pierd destul de mult timp cu asta şi îi găsesc maşina ideală. O vedem, îi place şi lui. Când ajunge la preţ, îi spun că plătesc eu diferenţa, numai să o ia şi să încheie subiectul.

-Dar nu e de acord…

-Nu. Și nu că e prea scumpă. Dar îi găsește ceva nod în papură, nici nu mai știu ce. În orice caz, continuă să îşi citească bileţelele. Nu o mai face cu voce tare, dar nu lasă pe nimeni să le dezlipească şi petrece ceva vreme în faţa fiecăruia. Mama trece de la exasperare la amuzament şi apoi iarăşi la exasperare. Şi ce crezi? După vreo doi ani, văru-meu, care are o superfirmă şi destui bani să nu îi pese, îşi schimbă maşina şi îl întreabă dacă nu o vrea el pe aia veche. Nu e roşie, dar merge bine şi e gratis. Îi dă chiar şi cauciucurile de iarnă. Ce îşi poate dori mai mult? Şi totuşi…

-Nu cred!

-Ba da! Tata realizează că nu are loc de parcare la bloc, şi nici prin preajmă nu prea are unde să o lase. Adică are, dar e complicat, iar el nu vrea să se complice. Îi roagă deci pe văru-meu să ţină maşina la el până obţine un loc de parcare, fac acte de donație şi depune actele la Primărie. Între timp, merge cam o dată pe lună la ţară. Ia metroul până la gară, apoi trenul, apoi aşteaptă cel puţin o oră un microbuz cu navetişti. Un drum pe care putea să îl facă în două ore durează, în medie, şase.

-Poate că de fapt chiar nu îşi doreşte o maşină.

-Sau poate îi place mai mult să şi-o dorească decât să o obţină.

-Mda…

-Mda! Păi… acestea fiind spuse… aștept poze cu Parisul!

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: