Mittelstadt Nr. 172

Frizeriile din Medio-Monte (III)

Marian Ilea
În Literomania nr. 165-166, la rubrica „Mittelstadt”, a apărut prima parte din proza „Frizeriile din Medio-Monte” de Marian Ilea, iar în Literomania nr. 167-168, cea de a doua parte. În acest număr al Literomaniei vă propunem cea de a treia parte a prozei semnate de Marian Ilea. Lectură plăcută!

Drumul Mariei Terezia trecea pe lîngă vechea Frizerie „Flaviu Demarcsek Întîiul”. Fostul imperiu a construit un drum ce lega Carpații Păduroși de Satmar.

Din fața frizeriei ajungeai la topitoria de metale spre Medio-Monte. „Cea mai mare topitorie din Europa Centrală”, spunea mîndru Flaviu Demarcsek al Treilea. „N-a rămas mare lucru din ea, poate doar jumătate din fundație”, continua proprietarul frizeriei.

„Piatra era pusă în dungă și bătută. Nu așa ca aici. Pe alocuri podețe din piatră neatinse de anii ce au trecut peste ele. Se făceau transporturi cu căruțele cu două roți. Cu corhe. Pe atelajele alea se punea mangalul făcut din copacii pădurilor, doborîturile drumului sau copacii uscați în picioare. E plin de bosce pentru mangal în stînga și-n dreapta”, murmura Flaviu Demarcsek al Treilea. Și apoi încheia în forță, deși nu-l auzea nimeni.

„E drum făcut pe curba de nivel”, îmi spunea tata Flaviu Demarcsek al Doilea care știa de la taică-său, „nu are pantă mare ca drumurile de azi, e un drum făcut deștept. Constructorii au fost slovaci și cehi. Încărcau greutăți mari pe măgari și le dădeau drumul să meargă de pe Gutin către Cavnic. Măgarul nu urcă la deal, nu coboară la vale. Merge fix pe curba de nivel.” Cehii și slovacii ăia ziceau în frizerie către Flaviu Demarcsek al Doilea: „Măgarul e inginerul topograf, el face drumurile în imperiu, domnule Demarcsek”. În Medio-Monte a rămas vorba că „măgarul merge de-a lungul coastei”. E drum care n-are nevoie de întreținere. N-are gropi. Ce folos că de cînd s-a construit cu asfalt drumul peste Gutîi pînă-n Baia-Mare și drumul din centrul Medio-Montelui pînă-n Cavnic, și negustorii, și tîrgoveții veniți de-acolo la „locul tîrgului” l-au abandonat, au uitat de Maria Terezia și drumul ei, de vechiul tîrg și de frizeria lui Flaviu Demercsek Întîiul. „De atunci stau rezemat de frizerie și aștept clienți”, striga înspre pădurea întunecată cu stejarii ei canadieni.

Așa se ducea dracului drumul și afacerea familiei Demarcsek, cum s-a dus de rîpă și imperiul mare al Mariei Terezia.

 

***

 

Seara ieșeau din chilii, despuiate, cu săpunierele în nécessaire-uri. Pe al Poverei scria Madame Green și avea desenate două buze groase, cu vopsea roșie, obscene. Un cadou din partea lui Gester Fried Samuel, la întoarcerea dintr-o călătorie de afaceri în Alpii Elveției. Gester Fried Samuel avea obiceiul să studieze puterea aerului diferitelor regiuni ale Europei.

Dușul e de trei persoane, clăbucii se adună într-un canal îngust, curg printr-o sită, dispar. Cînd e zăpușeală, Povera plonjează în bazinul ritual, mătăsurile plutesc, lîngă ea sînt alte două pensionare ale vilei Bazil Măgura: Rose și Maron – turnătoarea. Carson e un tablou îndepărtat, ca un desen plin de ștersături din care nu mai înțelegi nimic.

Vila Bazil Măgura e construită din pietre de carieră, se înalță la capătul       nord-est-est dinspre Pădurea de stejari canadieni. Lîngă frizeria lui Flaviu Demercsek Întîiul.

Tînărul atinge strunele viorii, improvizează cîntece de dragoste cu versuri puerile, numai de el auzite. Brațele lovesc luciul apei.

Doamna Corst își ia ciorapii pantalon – plasă, bucoasă, se duce să pună de cafea. Se aud clopotele de la biserică. Adie o briză dinspre rîu și dinspre stejari și dinspre trambulina flexibilă.

Pe terasa cofetăriei e ora pizzei cu șuncă și ochiuri și a pepsiului de la frigider.

Povera: Te-ai ascuns de mine două zile, Carson, de ce?

Carson: Uită-te cum arăt, îți place cocoașa din spinare?

Povera: Care cocoașă, Carson?

Carson: Cocoașa imaginară ce mi-a crescut pe omoplați.

Povera: Nu se vede.

Carson: Nu se vede, dar se simte, Povera.

Povera: Cum nu se vede, nu face imprudența s-o mărturisești.

Carson: Eu fur cărălabele de cînd eram mic.

Povera: Știu și nu cred că e un lucru grav, oasele tale moi sînt de vină, Carson.

Povera curăță portocalele de coajă și de sîmburi, învîrtea manivela storcătorului, carafa din plastic se umplea cu sucul gros, cuburile de gheață înotau  la suprafață.

Din Pădurea de stejari canadieni se înalță un abur luminos, ochi larg deschiși verzi, măriți de spaimă. Povera cîntă în corul vilei Bazil Măgura. Gester Fried Samuel, în frac cu o baghetă din lemn de brad – un fost băț folosit pentru mîncatul orezului – lovește pupitrul cu partituri. Piciorul de lemn dă tonul. Se aud acordurile pianului. Vioara Poverei are glas subțire.

Doamna Szolnok era moartă, atîta era scris în telegrama cu banderolă neagră. Care dintre expresii i s-o fi întipărit pe față? Lucram, pentru dezmorțirea oaselor, la filatura Bazil Măgura. Munca era benevolă. Am rugat-o pe Rose să-mi țină locul. Pluteau deasupra valurilor de pînză legiuni de ochi închiși. Pleoapele lăsate, pînza pentru cearșafuri, culoarea imprimeurilor, supravegheam cei trei ochi de pisică ceteciști. Pielea – ca foița de țigară îngălbenită. Dacă m-ar fi văzut uitîndu-mă la tablourile lui Iser, mi le-ar fi oferit disprețuitoare. Primisem în urmă cu doi ani o carte de vizită pe care era scris cu mînă tremurată: Dragă Povera, vino să iei și tu! La fiecare nod, ochii de pisică blocau limitatorii, valurile se opreau în calander. Pînză imprimată, spălată, apretată, bună de întins pe pat. Tabloul electric era lung de șapte metri. Ochii de pisică, meditativi, se plimbau ca o amenințare deasupra valurilor. Un nod, o culoare ștearsă în imprimeu și vedeam luciul rece al bobului de piper din mijloc. Pînza se aduna baloturi în saci de nylon.

Pe Nelson l-am primit după trei luni. Slăbise – Plimbă-te prin toată grădina, Bracule!

Ochii de pisică, siamezi alungiți, fără gene, goi, ca o pisică fără trup, ochi cu ghiare, ca ai japonezilor.

Gester Fried Samuel mănîncă seara o pară cît un cap de ied, sîngerie cu miez roșu. Maron-turnătoarea i-o duce pe o tavă de argint.

Rose, Red, White, Black, Rouge, Noir… sînt gelatinoase ca meduzele, mărunte la față ca mumiile, rozalii ca petalele trandafirilor. Rose e vopsitoare. De cîteva zile se vorbește printre fete despre un anunț dat în ziar de un oarece proaspăt hirotonisit Carson T.S.D., preot în Medio-Monte.

De la fereastra camerei mele l-am văzut legănîndu-se pe arcurile dormezei, pe cuvertura persană, pe cele două perne brodate. Un adevărat cap pătrat care mănîncă agreșe, mi-am spus și m-am hotărît să-i fac un copil. Bubițe mici roșii, adunate ciorchine, îi apăruseră pe burtă și pe spate. Zicea că din cauza agreșelor. Era la vremea întorsului berzelor.

Cîinele Nelson vînează toată ziua popîndăi și hîrciogi. Astăzi a prins o cîrtiță, i s-a făcut scîrbă și i-a dat drumul.

Caut fată în casă parohială: singur, curte, grădină, intrări separate, bibliotecă, dormitor, hol, bucătărie, camere de oaspeți, cămară de alimente, bucătărie de vară, chioșc în grădină, straturi, dușuri, piscină germană. Toate odăile sever mobilate. Nu lipsește nimic din ceea ce uzual poartă numele de confort. Preot tînăr, proaspăt hirotonisit.

T.S.D. CARSON din Medio-Monte

 

După plecarea Poverei la vila Bazil Măgura, domnul Haus a făcut o remarcă auzită de negustorul de pătrunjel și de doamna Corst, cofetăreasa: Povera Ieremia Aaron a pătruns într-un loc unde e obligatoriu să vorbească frumos.

Nelson s-a ascuns în Peștera de unde izvorăște apa, de unde se vede cerul printr-o crăpătură betonată, unde se arcuiesc violacee stalactitele și stalagmitele:

Rose: Cînd am timp, fug la intrarea în peșteră, Green.

Green: Arborii lucrează veșnic, Rose, adevărate uzine producătoare de oxigen gratuit, pentru întregul oraș nerecunoscător.

Rose: Din pricina melancoliei le-am văzut pe albinele din stupi în costume de baie din materiale sintetice, părul lor mătura pămîntul și piciorușele musculoase nu se puteau desprinde de faguri.

Green: La ce te-ai hotărît, Rose?

Rose: M-am hotărît pentru T.S.D. Carson Hirotonisitul, Green. Am remușcări, nu știu dacă să accept…

Green: E ca ispita din grădina de zarzavat, din baraca de scîndură, dintre lăzile pline cu roșii cît pumnul și ardei cărnoși ca pulpele muierești, Rose?

Rose: Știi, Green, mie mi-ar fi plăcut să termin Institutul de Pregătit Fete de casă.

POVESTIREA INOCHENTIEI ROSE SPUSĂ INOCHENTIEI GREEN

Pe vremea aceea eram tînără și mă chema altfel, Green. Locuiam lîngă o cazarmă, umblam noaptea printre straturile de legume proaspete, cu o chitară în mînă și cu furoul ridicat, dezvelindu-mi burta. Spuneam doar atîta cîte unuia: pot să mă întind lîngă tine, tinere? Cînd oboseam, mîncam pîine proaspătă cu salată de ardei și roșii. Se vitaminizau țesuturile. Aveam ulei, mărar, fire de usturoi și robinet. Eram culegătoare. Pe el îl chema Haus și avea mitralieră cu multe cartușe. Grețuri și dureri abdominale n-am avut niciodată. Haus era un fost marinar, îmi vorbea despre pictură, sculptură, grafică, sport și muzică, într-un cuvînt, dragă Green, despre artă. O fată bronzată, cu părul lung moale, ce își pipăia din cînd în cînd obrajii și spunea cu voie bună: puf – puf – puf! O apariție din Marea Sargaselor, așa-i spunea Haus Rosei. Locuiam lîngă o vale căreia i se spunea „a Chiuzbăii”.

Apoi… lucram la o bandă transportoare și Haus era din nou marinar. Pe vremea aia, în orașe era multă voie bună. Îl așteptam serile cu ochii ațintiți pe valuri. Praful sta gros de două degete pe pielea noastră. Lucram numai femei. Seara opream instalația. Muierile alergau prin magaziile de mărfuri după motani. Eu îl așteptam pe Haus ăla, ce lucra pe un vapor de marfă. Ălora le spuneau vaporeni și cunoșteau lumea. Niciodată n-am plecat din Medio-Monte.

Pisicile se întindeau pe trotuare, relaxate, ocupau cotloanele de umbră toată ziua. Cînd se întorcea Haus, închiriam o cameră la Hotel Corona, lîngă frizeria lui Ciurii, cu duș și vană, Green. Haus îmi vorbea despre locurile pe unde umblase, despre femeile pe care le cunoscuse. Îl ascultam despuiată și nedemnă. Avea un singur cusur Haus vaporeanul, era orb. Un marinar orb. Nu știam lucrul ăsta decît eu și n-am mărturisit nimănui. Acuma o știi și tu și o știe și G.F.S. Dintr-o călătorie, m-am ales cu ceasul ăsta marca ORIENT. Într-o zi s-a plictisit de mare. L-am întîlnit pe G.F.S. și îmi era lehamite…

Mi s-a făcut foame, Green.

 

***

 

Dragă Thacker, deoarece această relatare va fi citită numai de către sfinția-ta și cum vreau să-ți faci o părere cît mai apropiată de adevăr, despre cel care este T.S.D. Carson, preot catolic în Medio-Monte, trebuie să-ți mărturisesc că imediat după Hirotonisire am pornit în căutarea Poverei Ieremia Aaron. Nu m-am prezentat trei luni de zile la post. Am pătruns în oraș exact în seara în care, la lumina unui opaiț, Cantorul și Clopotarul dictau Dascălului o scrisoare de nemulțumire și cereau cardinalului repartizarea unui alt preot. Nici după un an de zile n-am reușit să fac uitată această pată. Pe Clopotar l-am avut dușman toată viața. Din fericire, Dascălul și Cantorul erau oameni în vîrstă și au părăsit de bună voie lumea aceasta: unul în somn, altul lucrînd la pădure. Am răbdat foame, am dormit prin șuri, pe pămînt sau pe băncile gărilor, am călătorit cu trenul, căruța, bicicleta, mașina sau cu cele două picioare. M-au asaltat păduchi, ploșnițe și alte gîngănii. Mi-am lăsat barbă ortodoxă, am rupt bocancii, am stricat hainele, într-un cuvînt am fost, după vorba înțeleaptă a sfinției-tale, trei luni de zile, ăl din urmă vagabond și nespălat.

Înainte de a-ți mărturisi rezultatul cercetărilor mele, te mai întreb o dată dacă ai certitudinea că eu sînt T.S.D. Carson, preot catolic în Medio-Monte. Îți răspund tot eu că există această certitudine, acum o oră am ieșit din biroul meu de consultații, m-a oprit Cantorul rugîndu-mă să binevoiesc ca luni să particip la ritualul îngropării unei bătrîne mătuși.

Notam într-un carnet rezultatul cercetării. Am reușit să umplu patru pagini și m-am oprit. Ți-aș evoca atmosfera acelor timpuri, numai că mi s-au șters multe imagini din minte. Notațiile sînt lapidare, cuvintele seci, nu fac decît să-ți copiez cîteva care mi se par mai apropiate de această poveste. Iată:

Din mărturia domnului Ieremia Aaron, spicuiri:

N-am primit nici o telegramă de la nici o doamnă Szolnok, dragă Carson. Acum aud pentru prima oară de încercarea ta de evadare și n-o cred… Povestea cu scrisorile din bucătării e cel puțin falsă și plîngăcioasă, deoarece știu că în acea perioadă Povera se îndrăgostise de librarul ăla ce avea taraba în stradă. În chestiune poți să-l întrebi pe taică-tu…

Locotenentul ne-a anunțat că n-aveam rația de țigări pentru o săptămînă întreagă. Vi s-au tăiat țigările, a strigat la noi. Eram sergent. I-am spus idiotului de căprar că fumez țigările din rația ce-o să vină săptămîna viitoare. Acasă moștenisem o plantație de tutun. M-am culcat în șură, mai aveam opt țigări și așteptam trenul de marfă. Locotenentul Samuel era tînăr, treizeci și trei de ani, om – pîinea lui Dumnezeu. A sosit o garnitură de scînduri din partea italiană. Cantonul era la frontieră, se nimerise și vreme de război. Numai eu căutam chiștoacele printre scînduri, recunoaște, Carson, că a fost o idee salvatoare, toți încărcătorii din gări fumează. E bine să știi lucrul ăsta, poate să-ți folosească într-o bună zi. Am găsit o batistă albă de jucărie. Adolf se smulgea în lesă. Căprarul l-a lăsat liber. Povera era ascunsă, leșinată, se acrise laptele din sticlă, cu așchii de brad în costumul de pînză albă. Nu știam nici un cuvînt italienesc neporcos, în cazarmă aveam o cutie de lapte praf. Mînca și gîngurea, cînd a simțit apa călduță a bătut din pălmi și a rîs. O femeie din sat și-a făcut semnul crucii, s-a închinat și a rostit plîngînd: POVERA bambina! La frontieră, dragă Carson, limba oamenilor e amestecată. Apoi a început să blesteme. Eu i-am găsit numele și am botezat-o.

Am crezut că s-a dus cu librarul și așteptam un semn…

 

Din mărturia doamnei Corst, cofetăreasa:

Eu cu urechile mele am auzit cum Haus i-a spus negustorului de pătrunjel, în timp ce acesta repara cîntarul: Povera Ieremia Aaron a pătruns într-un loc unde e obligatoriu să vorbească frumos…

În cimitir, urna în care se odihnește cenușa fotografului amator Haus a rămas mută și albă.

Îmi rămînea o singură speranță: Doamna Szolnok. M-am grăbit s-o prind vie, dar n-am putut intra în casă. Din cauza mușcăturilor lui Nelson am luat paisprezece injecții în burtă și am stat internat în spital două săptămîni. Bîlbîita nu m-a recunoscut, a crezut că vreau o cameră cu chirie. M-a condus pe scări și mi-a repetat egal: Cî… îteva gî… îze, dom… nu… le Car… so…nnn, cî… îteva gî…îze…

L-am căutat pe un oarecare locotenent Samuel. Zadarnic. Am pornit către frizeria domnului Flaviu Demarcsek cînd toate drumurile se-nfundaseră. Am dat anunțul în ziar, speram că poate îl va citi, măcar să știe că trăiesc și că locuiesc în oraș. Am așteptat cu înfrigurare. După cum știi, am angajat-o pe domnișoara Rose după ce refuzasem alte cîteva tinere.

Din noaptea în care Rose s-a instalat într-o cameră de la etaj mi-a apărut în somn VISUL.

Dragă Thacker, despre VISUL ăsta încă n-a sosit momentul să afli.

 

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: