Literomania vă propune o selecție specială de poeme de dragoste semnate de 17 poeți (și poete) români și străini, ale căror texte au apărut, de-a lungul timpului, în paginile online ale revistei. Am încercat, prin acest grupaj poetic, să reunim voci diferite, din epoci și geografii culturale distincte, unite însă prin aceeași temă majoră: iubirea. Lectură plăcută! (Literomania)
Ștefan BACIU
Strofe
Nisipul lacrimei pe-obraji să-ți fie poezia
Și slova bucuriilor încete, pentru tine,
Uită tristețea mea rotundă; bucuria
Când tocul revărsa poeme și terține.
În noi ca niște tufe urcă răsuflarea. Crude
Sunt vocile peste aceste toamne și visări,
Și cearcănul sub ochi cum crește se aude
Iar brațul cade moale lângă trup și gări.
Tu nu visa în pântecele viorii mele,
Căci peste gambe buza și arcușul trece.
Urechea prinde cerul plin de vis și stele,
Din mâna mea condeiul, cade rece.
Nu sunt bolnavul toamnelor ucise-n vie,
Mă farmecă poemul când te caut și te cer,
Sunt oboseala și lumina străvezie
Urcată pe obrazul tău de carne și de cer.
(Din vol. „Poeme de dragoste”, Editura revistei „Familia”, Oradea, 1936)
Citește mai multe poeme de Ștefan Baciu în Literomania nr. 386
Richard BRAUTIGAN
Poem de dragoste
E atât de bine
să te trezești dimineața
singur
și să nu trebuiască să spui cuiva
că îl iubești
atunci când nu îl mai
iubești.
În sfârșit trupurile noastre coincid
În sfârșit trupurile noastre coincid.
Pariez că nu credeai să se întâmple
asta vreodată. Nici eu.
A fost o surpriză
plăcută.
Poeme din volumul „Ilustrată din Chinatown” (traducere de Andrei Mocuța, Editura Paralela 45, 2018)
Citește mai multe poeme de Richard Brautigan în Literomania nr. 89
Ruxandra CESEREANU
Scrisori venețiene de dragoste
A doua scrisoare veneţiană
De nouăzeci şi nouă de zile plîng şi beau, îmi beau iubita şi mi-o plîng. Am zăcut cîtva timp în piaţa de peşte printre cerşetorii cu eşarfă la gît şi fabricanţii de măşti. Anul veneţian se anunţa cumplit, venea sărbătoarea de Înălţare, pe galera dogilor, vergine şi sfinţi aprindeau felinarele. Simţeam parfumul înecaţilor din turnul Marghera, sufocat cum eram în cărnurile sufleteşti. Te beau pînă la capăt, îţi sfîrtec rochia de mătase şi-ţi tai părul împletit în cozi lucioase. Mă tîram încoronat cu iasomie prin piaţete, mă tîram la picioarele femeii să-mbătrînesc lîngă ele. În mauzoleul evanghelistului Marc aveam să zac pînă la sfîrşit, gondole vorbitoare alunecau pe pielea mea ca oglinda. Eram înecatul, fostul iubit, eram apostatul. Porfiră mi-era inima şi gura, cadavru. Mantia de foc a Veneţiei aveam s-o pun pe umerii goi ca un pelerin lepros şi amarnic, Canal Grande plîngea, duhnea, treceau nuntaşi umflaţi de acrul vin roş, capul meu tăiat zbura spre campanile şi vîntul şuiera ca un ţipăt de cocoş. Mă gîndeam la tine, femeiuşcă de taină, căci părul tiţian era calea regală pe care leşinam. Cele nouăzeci şi două de biserici ale oraşului veneau la mine ca nişte sfătuitoare, femei şi ele, dar sfinte şi aromitoare, călăream beat pe caii din San Marc şi biciul lovea spinarea mea întinsă ca un arc. Amin, strigam dintre alcoolurile unei lumi apuse, vremurile dragostei şi ale îngerilor palizi sunt duse! Acum suferinţa-i împărăteasă-n dantele, mă dau ei şi poate voi scormoni printre stele, la ceas de carnaval cînd moartea-i născocitoare. Iubita mea, urma ţi-o adulmec cîineşte, cu botul intru în lacul sîngelui tău, dar nu oricum, ci orbeşte. Pe trepte la Santa Maria Formosa îmi simţeam inima răcoroasă, aş fi putut să fiu ucigaş în splendoare, atunci din Orologiu cei doi slujbaşi vesteau cu oroare c-a-nviat Sfîntul Marc. Leii zburau, luna cădea pe biserica principală de unde urma să ţîşnească cel Înviat. Canal Grande era o matroană uriaşă de ape duhnite în care sîngele iubiților răbufnea prin vene ciuntite.
A treia scrisoare veneţiană
Pe insula San Giorgio Maggiore am vrut să ne sinucidem într-o noapte cu ceaţă, ne auzeam mormintele pe dinăuntru, moartea avea gust acrişor şi păr violet de arătare fatală, tu erai Iubita, eu eram Iubitul, smead ca un maur, dar cu irişi de aur. Luntraşul spunea că suntem ai vremii din urmă, cu inima spintecată de atîta patimă grea, amanţi fără glorie, cu inele de-argint pe degetul mic, am mers bîntuiţi în picioarele goale pe mare, apoi ne-am tîrît cu leii bătrîni pe insula Giudecca. Am băut şampanie şi-am dănţuit fără graţie, pe cînd moartea venea ca un arlechin. Nu ne-am făcut cruce cînd am trecut prin faţa celor trei biserici de pe mal. Îmi şopteai cu buze vinete de înecat: cine eşti tu, rapsod al porticurilor, poet al piaţetelor sau mascat cu zorzoane de catifea? Eram cîinele beat al oraşului şi voiam să mă bucur de pielea ta păcătoasă, în za. Trăiam la Veneţia, departe de judecata de apoi, iar stînjeneii ţîşneau din gura mea. Sub luna de smoală pluteau palatele ca nişte vulturi negri cu pliscul prins în dantelă. Bancherii rîvneau să-ţi atingă încheieturile gotice sau să-ţi cumpere o şuviţă de păr. Mă lăsai îmblînzit lîngă ceafa ca o Capelă Sixtină, cu tatuaje ce se învălmăşeau, mireasma ta era de sepie veneţiană cu zece mii de mîini şi picioare-n satin. Roşu ţi-era părul ca fiara apocalipsei ce se năpustea. Tu voiai să mori ca o leoaică rănită de dogi, eu voiam să mor ca un poet al supremei amăgitoare. Din turn, la campanile, vedeam muzicanţii cu ochi de chihlimbar, ei scrîşneau despre oraşul de dincolo de lună. Veneţia, strigau răzbunători cu spume la gură, din cer se sfărîmă şi se scufundă în lagună. Femeie neputrezită, peştele sufletului tău înoată în marea mea liniștită.
„Scrisorile venețiene de dragoste” de Ruxandra Cesereanu au apărut în serial în Literomania, în numerele 17-24.
Ana Patricia COLLAZOS
Euharistie
Invitația gurii tale
lasă masa
goală
și insinuantă
se folosește de sărut
și depinde de fructul interzis
Invitația trupului tău
își toarnă dorința
în vârful degetelor mele
până când atrage iubirea
în fiecare vis al meu
Pe scurt
El sosește
ia gura zilei
și îmi bea trupul
Sunt oceanul
naufragiat în sărutul care locuiește în barca lui
La picioarele sale se văluresc chemările mele de delfin captiv
Iar stâncile netede ale țărmului său
Fac din spumă
un murmur de iubire
Sunt foaia umedă de hârtie
ce locuiește de-a pururi în sticlă
Clandestin
E posibil ca tu
să nu-ți fi citit niciodată numele
într-unul din poemele mele
Motivul e în tine
Am fost o poezie
unde cuvântul iubire
a fost mereu verb
fără timpuri condiționale
imperfecte
Am conjugat la timpul prezent
tot ce încăpea între mâinile mele și ochii tăi
Și fiind un poem nepublicat
—chiar și așa—
am fost poezie
Traducere de Rodica Grigore
Citește mai multe poeme de Ana Patricia Collazos Quiñones în Literomania nr. 388
Teodora COMAN
Iubirea nu este „corecția” lui Franzen
nu am fost în stare decât de patru texte cu iubire parţial inclusă
printre celelalte metehne;
acum relaţia e atât de avansată, că aş putea trece la al cincilea:
17 ani de când ne cunoaştem
şi 12 de la căsătorie
totul a trecut pe pilot automat
fără să ne dăm seama
că mitul efortului cu care se ţine o flacără vie
a cedat în faţa inerţiei
sau a obişnuinţei.
If I had my youth back again, I prefer existing
rather than doing.
contează enorm distribuirea corectă a sarcinilor de întreţinere
a casei şi a ruşinii de celălalt; să menţii stropul ăla de pudoare
care te-a ridicat în ochii lui/ei peste nivelul tău de realitate.
nu vreau să fac caz de monotonie, nici să o ridic în slavă
nu vreau să spun că suntem nişte Patersoni camuflaţi în slujbele noastre anoste.
ce vreau să bifez e faptul că a dispărut gelozia faţă de privirile aruncate de sexul opus pe stradă,
teama de a nu ajunge la oră fixă acasă
felul cum arăţi cum te îmbraci sau cum vorbeşti
că a dispărut cuvântul impresie
odată cu instinctul de falsificare din nevoia de atenţie
că ne dedicăm împreună cauzelor nobile
semnând petiţii împotriva corupţiei
că ne-am arătat tot ce se poate arăta
în situaţiile bune şi rele
că slăbiciunile fiecăruia
au rămas intacte
că lumina care ne-a orbit la început
poate fi privită în față, fără să lăcrimezi, fără retorici metafizice
ca un soare cu formă perfect definită
de propriul crepuscul
doar așa, obosit, universul ne e pe măsură
și nu mai prezintă nici un pericol
there, where love has eyes and is not blind.
Citește mai multe poeme de Teodora Coman în Literomania nr. 196
Guido CUPANI
Noaptea și-a regăsit stelele
Fereastra pe care a plouat toată ziua s-a transformat
într-un norișor alb
chiar deasupra pernei noastre
– Uite ce frumos este –
Nu, nu-ți voi spune asta
ca să nu te trezesc
Înainte de a te cunoaște
nu știam să fac dragoste
dar mai presus de orice nu știam să fac dovada răbdării
să fac față plictiselii
să fac efortul de a aștepta
să-i fac loc vieții între o paranteză deschisă
și o paranteză închisă
Nu, nu vreau să spun asta
Uite, vezi, înainte de a te cunoaște
nu știam să fac liniște, să tac
acum știu
Poemele sunt selectate din volumul „Mai puțin Univers” (2018)
Traducere de Mircea Dan Duță
Citește mai multe poeme de Guido Cupani în Literomania nr. 79
Geo DUMITRESCU
Al treilea sfert
Întindeam mâinile după fata cu ochii de strugure.
Trebuia să vină. Freamătul perdelei
îmi dăduse de veste, și întindeam mâinile.
Ceasul din turn bătuse al treilea sfert –
trebuia să vină, altminteri
de ce s-ar fi agitat perdeaua, de ce
s-ar fi agitat mâinile mele…
Aceasta se întâmplase alaltăieri,
dar timpul nu mai era de mult ireversibil,
și zilnic ceasul din turn bătea liniștit
al treilea sfert, și vântul înfiora perdeaua
într-un fel anumit, pe care
numai eu continuam să-l înțeleg
cu ajutorul mâinilor întinse. Și numai eu
continuam s-o iubesc naiv și cast,
în treimea superioară…
Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea.
Și, cu toate că anotimpul era decolorat
și suav, mi-aș fi suit frecvența pulsului
până la o mie de bătăi pe minut,
având grijă mereu să mă opresc
și să bat al treilea sfert,
cu puțin înainte de al patrulea.
Nu era însă destulă liniște pentru strigătul
pe care ar fi trebuit să i-l trimit
în întâmpinare. Și ea, sărmana,
rătăcea desigur prin tufișul des de îndoieli
de care eram împresurat.
Ah, era în toate o așteptare acută, ultimativă,
și ușa dulapului se deschisese singură,
fără zgomot, ca o filă de calendar,
și orice cocoș onest ar fi putut
să-mi cânte în prag de bună voie,
fără să mă mire câtuși de puțin…
Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea.
Și ceasul din turn bătea liniștit
al treilea sfert, și-mi rămânea această
bătaie a ceasului, ca o bucurie în sine,
obișnuită,
care trăia ca o umbră postumă
a unei ființe dragi, dispărută de mult.
Îmi rămânea această bătaie a ceasului
care făcea din mine un reflex pur, un fel
de „câinele lui Pavlov”, deși mă-mpotriveam
din răsputeri, cu viclenie,
sfredelitoarei senzații
că ușa s-a deschis undeva, în spatele meu
(nefiind nici o ușă acolo!),
și refuzam să mă uit, și-mi spuneam „pas-parol”,
așteptând palma ei răcoroasă pe frunte…
Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea.
Și freamătul perdelei trecea încet
în sufletul meu, brobonindu-l de valuri ușoare.
De ce nu vine ? mă-ntrebam nedumerit,
numai pentru că nu există?,
numai pentru că inima mea nu mai știe
să-noate în oceanul iubirii?
,.De ce nu vii? intonam stupid,
când (până și) castanii înfloresc ?”…
Și numai eu continuam s-o aștept,
și numai eu continuam s-o iubesc,
inefabil și magic, pe când
ceasul din turn bătea din nou, liniștit,
al treilea sfert, cu puțin înainte de al patrulea.
Și fata cu ochii de strugure nu mai venea,
n-a mai venit și poate nu va mai veni…
Citește mai multe poeme de Geo Dumitrescu în Literomania nr. 376
Forugh FARROKHZĀD
Pe străzile reci ale nopții
Nu regret nimic!
M-am tot gândit la servitutea asta,
la capitularea asta penibilă.
Mi-am îmbrăţişat crucea destinului
în vârful colinelor supliciului meu.
Pe străzile reci ale nopţii,
cuplurile se despart cu ezitare,
constant.
Pe străzile reci ale nopţii,
nu aud decât cuvinte de adio.
Nu regret nimic!
Pare să bată dincolo de timp inima mea.
Viaţa-şi va trezi iar inima palpitând
şi păpădia răzbind prin valuri de vânt
o să mă resusciteze.
Oh, vezi tu
cum mi se sfâşie pielea,
cum fermentează laptele
în venele albastre ale sânilor mei reci,
cum sângele îşi începe creşterea
din cartilaje în răbdătoarele-mi şale?
Eu sunt tu.
Sunt aceea care iubeşte
şi sunt aceea care dintr-odată regăseşte
în trupul său o legătură vagă cu o mie de lucruri
stranii şi neştiute
şi sunt toată voluptatea vie a pământului
ce devorează apele toate
ca să facă fertile toate câmpiile.
Ascultă-mi vocea confuză
în bruma rugăciunilor matinale
şi priveşte-mă în muţenia oglinzilor,
priveşte cum ating
întunecoase străfundurile viselor toate
cu rămăşiţele mâinilor mele uscate
şi cum îmi tatuez inima
ca pe o pată de sânge
pe toate fericirile inocente ale existenţei!
Nu regret nimic!
O prietene al meu, când o vei întâlni,
despre mine vorbeşte cu alta
cu aceiaşi ochi îndrăgostiţi
pe străzile reci ale nopţii;
de mine aminteşte-ţi
când trist te sărută
pe tandrele cearcăne ale ochilor!
Păcatul
Am păcătuit, în plăcere am păcătuit,
în calde braţe şi înflăcărate.
Am păcătuit, în braţe de fier am păcătuit,
în braţe arzătoare şi dușmănoase.
În acest dulce loc, sumbru şi mut,
ochii-i i-am privit plini de mistere;
de implorările ochilor săi
inima-mi, cu nerăbdare, a tremurat.
În acest dulce loc, sumbru şi mut,
m-am aşezat lângă el, agitată.
Dorinţă au vărsat buzele lui pe buzele mele.
De tristeţea inimii mele nebune-am scăpat.
O poveste i-am spus, de iubire:
„Te vreau, iubitule! Pe tine te vreau,
cu-nsufleţitoare braţe.
Pe tine te vreau, al meu nebun îndrăgostit!”
Dorinţa privirea-i a-nflăcărat-o,
a dansat în pahar vinul roşu
şi pe patul moale, de voluptate beat,
trupul meu pe pieptul său a tremurat.
Am păcătuit, în plăcere am păcătuit,
lângă un trup tremurând, epuizat.
Doamne! Nu ştiu ce-am făcut
în acest dulce loc, sumbru, mut…
Poeme din volumul „Să dăm crezare începutului de anotimp rece” de Forugh Farrokhzād, traducere din limba persană de Gheorghe Iorga, Tracus Arte, 2015
Citește mai multe poeme de Forugh Farrokhzād în Literomania nr. 320-321
Ionuț MANEA
X3
Nu primesc scrisori de dragoste sau mesaje siropoase, azi nu vreau să primesc nimic.
Azi sunt un bărbat din cârpe cu care ștergi pe jos, agățate cumva de crucifixul de lemn,
Cum spălau femeile de serviciu holurile școlilor.
Azi nu iubesc pe nimeni. Aș putea să scriu despre povestea mea de dragoste, dar ea nu există. Aș putea să scriu despre copiii mei frumoși, dar ei sunt nenăscuți. Aș putea să scriu despre gândurile care-mi traversează țesutul glial, dar ele nu există. În schimb, există liniștea unui creier obosit de atâta zgomot, în căutarea unei ferestre deschise, să se arunce precum în coșmarurile copilăriei, să găsim împreună drumul din capătul țarinei, care duce la izvor. Acolo locuiește o broscuță. Apa curată de izvor în mâinile căuș, ea mă fixează de parcă am fi fost prieteni nedespărțiți.
Citește mai multe poeme de Ionuț Manea în Literomania nr. 79
Alexandru MUȘINA
Lied domestic
Prințesa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuți și fundul cam mare.
Îmi spune „ești leneș, nimic nu te interesează”,
Îmi zice „se vede că nu îți pasă,
Nu-ți pasă”.
Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângâi pe gât și-i spun că e minunată,
Ea îmi zice „lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz”. Îmi spune „iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că nu ai uitat de revistele tale”. Apoi
Plânge și țipă și sparge o farfurie:
Eu îi spun că e cam rea pentru o aproape soție.
Ea îmi strigă „ești un ticălos, ticălooos,
Nu-ți pasă de nimic” și se apleacă
Și strânge cioburile de pe jos.
Prințesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice: „mai încet, dragule, mai încet,
Știi…„ Ea aproape că plânge și zâmbește și zice:
„Dragule, dragule, dragul meu, încet…”
Poeme din vol. „Opera poetică. Volumul I” de Alexandru Mușina, Editura Tracus Arte, București, 2015
Citește mai multe poeme de Alexandru Mușina în Literomania nr. 19
Natalie NERA
Primul sărut
Soțului meu
Ne sărutam pe la intersecții
Tremurând, mi-ai luat mâna
Și m-ai condus pe cărarea pe care bătea de-a pururi vântul
Frumusețea copacilor căzuți,
Gropile, noroiul,
Rațele ne aruncă priviri stupide
M-am împiedicat. M-ai luat de mână.
Era să cazi. Și eu te-am luat de mână.
Am auzit pe cineva râzând
În spatele meu.
„Nu le da atenție”, mi-ai spus iar mâna ta emana fermitate.
Îmi era frig. M-ai sărutat mai mult.
Nu exista nicio intersecție
Așa că ne-am continuat drumul.
Eram obosiți. Mă temeam.
Dacă m-ai părăsi aici?
Nu știu unde sunt. Aș fi complet pierdută.
Încă îți simțeam mâna, dar lacrimile mă împiedicau să te văd.
Credeam că nu voi mai putea face niciun pas,
Credeam că vom sfârși în sălbăticia aia,
Că ne vor mânca ciorile și furnicile – trist monument funerar pentru doi oameni
Care s-au străduit cât au putut.
Dar dintr-o dată, peisajul s-a deschis înaintea noastră
Soarele colorând universul. Drumuri, case, oameni, pisici și câini,
Copii, un bebeluș, alt bebeluș, mai mulți oameni.
„Aici vom trăi”, mi-ai spus.
Nu ai încetat niciodată să mă ții de mână.
Traducere: Mircea Dan Duță
Citește mai multe poeme de Natálie Nera în Literomania nr. 92
Cosmin PERȚA
Poem despre ea
Există câteva momente în viaţa unui bărbat
în care o poate lua razna şi chiar o ia.
Bărbatul merge la vânătoare,
îşi pierde cel mai bun prieten,
bărbatul construieşte o casă
şi casa arde în foc.
Bărbatul iubeşte. Iubeşte de câteva ori.
Există, însă, câteva momente esenţiale în viaţa unui bărbat.
Când m-a izbit frumuseţea ta,
ca un ciocan moale şi greu, de plumb, în plină figură,
bărbatul acela nu credea.
Când am stat până dimineaţă,
şi, fără să mă pot înfrâna, am mers împreună,
nu ştiam la ce mă pot aştepta,
când dragostea, ca o lumină păstoasă,
s-a prelins voluptoasă în toată camera
inundându-ne creierul şi corpurile,
nu ştiam ce pot visa.
Când a doua zi ştiam deja
că nu o să mă pot despărţi de tine niciodată
nu ştiam ce să fac cu toată dragostea ta.
Există câteva momente teribile în viaţă oricărui bărbat,
poate fi război, poate fi nebunie, poate fi lumina aceea
care ne acoperea.
Bărbatul însă ştie dragostea, e bărbat, e obişnuit cu ea,
dar cu mâinile tale nu era.
Cu felul în care îl priveai
nu era. Cu muzica aceea
mai armonioasă ca Tiersen, mai dulce
decât gustul prăjiturii cu dulceaţă din copilărie,
care din noi suna,
nu era.
Există foarte puţine momente în viaţa unui bărbat
în care să simtă că ar putea exploda.
Atunci chiar putea.
Citește mai multe poeme de Cosmin Perța în Literomania nr. 39
Raul POPESCU
stimate poet klenke,
am întâlnit odată o femeie care îmi spunea sfioasă în fiecare noapte: astăzi am uitat să mor, mâine am să uit să trăiesc. îmi plăceau degetele ei subțiri și albe. acum este ca și cum n-a fost.
al tău veșnic,
van helsing
*
„îți stă în fire să pleci și să te întorci
te văd prin geamul ferestrei cum te miști
cum îți dai părul de pe frunte la o parte
iar în viața asta lungă nu am văzut pe nimeni
să-și dea părul la o parte cu atâta delicatețe
o delicatețe moale ca o adiere”
van helsing citea cu glas tare pentru a nu știu câta oară
aceste versuri dintr-o carte de poeme a bătrânului poet-alchimist klenke
dar el, van helsing, nu fusese îndrăgostit niciodată
însă îi plăceau aceste versuri în care iubirea e doar o adiere de vânt
nimic mai mult
nimic mai puțin
*
impromptu
m-am săturat să mă gândesc la tine
ca la un manual de orgasm
vreau doar să-ţi spun că halatul tău de baie
e tot la mine în dulap.
(poem inedit de tinerețe al poetului-alchimist klenke)
*
frecvent frivol
orgasmul tău mi-a străpuns pereţii camerei
vecinii au crezut că s-a produs vreo deflagraţie
şi că noi am murit arşi, striviţi, contorsionaţi în poziţii macabre
(dintr-un volum nepublicat al poetului-alchimist klenke)
Poeme din volumul „tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă” (Editura Tracus Arte, 2024)
Citește mai multe poeme de Raul Popescu în Literomania nr. 318
Armando ROMERO
Patru versuri
TOATE ORAŞELE PE CARE LE-AM VIZITAT SUPRAVIEŢUIESC ÎN TINE
Vin asemenea turnurilor şi tăcerilor
Odată cu zgomotul trenurilor şi gălăgia maşinilor
Toate prezente pentru a sărbători îmbrăţişarea noastră
OREGANO, SALVIE, MENTĂ, MĂSLIN
Te apropii de mine cu toate aceste sunete pe buze
Iar aici te aştept eu singur printre cuvinte
Oregano, salvie, mentă, măslin
TOT CE TRĂIM NOI, IUBITO, SE POATE VEDEA
Astfel la căderea serii această insulă cu muntele ei
Pătrunde imensitatea trandafirie
A cerului
DRAGOSTEA MEA CEA ÎN CARE SUNT EU ÎNSUMI
Noaptea mea care e cu tine
Lumina mea care e a ta
Femeia mea care eşti tu
E TOCMAI STRĂLUCIREA NEGURILOR NOPŢII
Cea pe care marea o păstrează
În faţa îngerilor
Chipului tău
TRESALTĂ RÂUL
Ochilor tăi
Atunci când fulgerul
Îţi irumpe în pântece
AM SPUS CĂ-ŢI VOI ADUCE CEVA
Şi m-am întors cu aceste cuvinte
Tu şi eu Doi în iubire
Patru versuri în mâinile mele
Traducere: Rodica Grigore
Armando Romero, „A vista del tiempo. Antologia poetica 1961 – 2004”, Editorial Universidad de Antioquia, 2005
Citește mai multe poeme de Armando Romero în Literomania nr. 319
Octavian SOVIANY
Postludii
1
După lumină vine scăpătatul.
Trecu o zi. A fost şi-o noapte nouă.
Ce blândă-i noaptea! Ce adânc e patul.
Iar trupul Addei parcă e de rouă
Iar gura sa a prins parcă polei.
Suntem aproape. Pleoapă lângă pleoapă.
Îi mângâi tâmpla. Şoldurile ei
Par două plante lâncede de apă.
Iar pântecele ei e ca un iaz.
/În jurul nostru totul bate-n galben./
Simt degetele Addei pe grumaz
Ca pe o pânză moale de păianjen
Pe care aş putea să o destram
Cu-o vorbă numai. Adda mă adoarme
Şoptindu-mi: ,,Este bine când te am,
Când eşti de carne şi când sunt de carne.
Te simt în carnea mea ca pe-un parfum.
Acum eşti obosit şi eşti fierbinte.
Mi-e dor de tine când erai de fum,
Mi-e dor de mine, când eram cuvinte
Şi-n noi tristeţea înflorea mereu
Precum o plantă neagră şi ciudată,
Hai să închidem ochii, dragul meu.
Nu vom mai fi de aer niciodată.’’
Citește mai multe poeme de Octavian Soviany în Literomania nr. 202
Robert ȘERBAN
Tare și rar
mă opresc din citit
pun cartea jos
lângă pat
îmi așez mâinile pe piept
una peste alta
și închid ochii
poziția asta
te îngrijorează de fiecare dată
fiindcă de fiecare dată
după câteva secunde de tăcere
îmi spui
tare și rar
că mă iubești
Din volumul „Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste” (coordonator: Cosmin Perța, Editura Paralela 45, 2018). Poemul a apărut în Literomania nr. 57
Paul VERLAINE
Lucien Létinois
5
Mi-e foame de iubire. De dragoste-s flămând.
Și, nu contează unde și nu contează când,
De-i vreun frumos prin preajmă, vreun bine oarecare,
E inima mea gata-ntr-acolo ca să zboare,
Să năvălească iute și-n brațele-i să ia
Ființa sau obiectul ce-i pe potriva sa.
Pe urmă, când mirajul s-a destrămat, revine,
Ingratului lăsându-i mereu ceva din sine,
Fâșii de carne, sânge. Apoi numaidecât
Nevrând încă să moară de dor și de urât
Spre Insula Himerei mi se îmbarcă iară
Și vine de acolo cu răni și lacrimi doară,
Pe care și le-nghite, s-a recules puțin,
Și iar la drum purcede! Puterile o țin
Cât are infinitul drept țintă dinainte,
Navigator ce cată să meargă înainte
Fără–a-i păsa de stânca ce-așteaptă în afund
Și-i dă dintr-o izbire corabia la fund,
Dar dânsul de pe stâncă în valuri se abate
Și-ncepe spre limanul din zare să înoate
Dând ocoliș întruna acelui promontor
Din zori și până-n seară, din seară până-n zori
Și nu-și sfârșește truda decât ca s-o înceapă.
Nimic! Nici pomi, nici ierburi, nici picure de apă,
Doar arșită, doar foame, doar ochii arși de foc.
Nici urmă omenenească, nici inimă deloc.
Nu ca a lui, aceea e fără de aseamăn,
Ci inimă, oricare, o inimă de seamăn,
Fie și falsă, lașă, oricum, dar nu-i și nu-i!
El însă stă s-aștepte, mai are forța lui,
Ardoarea-i dă putere, iubirea-l face tare
Și speră să apară vreun catarg în zare.
Vreo navă să-l zărească și să îl ia la bord
Așa îl bate gândul. Însă-i aproape mort
Acest apostol straniu și veșnic fără pace.
Ca altora mai tare ce-i poate moartea face?
Ah, morții lui! Ah, morții! Mai mort e însă el
Și o bucată bună din sufletu-i rebel
Trăiește-ntr-a lor groapă, le dă cu drag târcoale,
Ca păsărea la care-i e drag de cuibu-i moale,
Și doarme ca pe-o pernă pe amintirea lor,
Îi vede-n vis. Ascultă cum îi vorbesc în cor,
E plin de ei și gata de-o altă făptuire.
Lăsați-mă în voie. Mi-e foame de iubire.
Traducere de Octavian Soviany
Citește mai multe poeme de Paul Verlaine în Literomania nr. 365
Sumar Literomania nr. 397 (2026)
Scrie un comentariu