Avanpremieră Nr. 149

„Gândește-te că nu mai sunt” de Adam Haslett (fragment)

Narat pe cinci voci, romanul „Gândește-te că nu mai sunt” de Adam Haslett vorbește sfâșietor de sincer despre taboo-ul care e depresia clinică, urmărind câteva decade din parcursul unei familii care se confruntă cu această afecțiune. Când logodnicul său, John, este internat la un spital psihiatric, Margaret decide să îi rămână alături, în ciuda lucrurilor pe care le știe despre boala lui. „Gândește-te că nu mai sunt” e povestea de neuitat care se desfășoară din acest act de încredere. E durerea pe care o simți în piept când încerci să-ți răspunzi la întrebări precum: Cum reacționezi când devii o povară pentru oamenii pe care îi iubești cel mai mult? Ce e de făcut când observi acel monstru în fiul tău cel mare? Ce rămâne din amintirea unui tată care face sacrificiul final pentru a-și salva familia de propria persoană? Poate muzica, împreună cu medicamentația, să țină în frâu imaginile obsesive pe care te obligă depresia să le vizualizezi?

* Finalist al Premiului Pulitzer
* Lista lungă a National Book Award
* Laureat al Premiului Los Angeles Times
* Finalist al National BookCriticsCircle Award
* Finalist al Kirkus Prize
* Lista Lungă a Andrew Carnegie Medal

Gândește-te că nu mai sunt surprinde într-un mod genial povara insuportabilă a iubirii și rolul pe care aceasta îl joacă atât în supraviețuirea, cât și în nimicirea noastră. De la prima pagină, Haslett suspendă un sentiment de groază asupra ta, greu ca o nicovală, tăind în brutala scenă finală funia ce îl susține. Ar fi păcat să întorci privirea.

Esquire

John (fragment)

 

Din poienița din pădure pot privi printre molizi până la râu, unde o lespede lungă, de piatră desparte apele leneșe acoperite acum de umbra dimineții. Piatra e tăcută și nemișcată încăldura intruzivă de vară. Are răbdarea neumană a obiectelor. Un memento al faptului că timpului mineral nu-i pasă de sentimente sau viață. Fiecare lucru uman, o ruină în așteptare. Pe o planetă care e o ruină în așteptare. Care nu spune nimic despre divinitate, nici da, nici ba. Tot ce știu e că încercarea asta e tot ce mi-a mai rămas din bucățica mea de timp.

Glorioasa mea întoarcere în Anglia a fost un eșec. A venit recesiunea. Afacerea cu capitalul de risc a fost destul de greu de vândut conaționalilor mei încrezuți. Declinul pieței i-a determinat să fie și mai prudenți. Am făcut ce le-am spus tuturor antreprenorilor pe care i-am instruit vreodată să nu facă: m-am mutat cu familia înainte să am destule angajamente. Cel puțina cestea sunt câteva dintre scuzele pe care Margaret mă încurajeazăsă le folosesc ca să-mi explic ceea ce s-a întâmplat. Asta când nu e mâncată de vie de frică și furie din cauza faptului că ea și copiii au fost acum dezrădăcinați de două ori: prima dată când am mers acolo, când ne-am recuperat mobila din depozitul în care rămăsese, când ne-am înscris copiii la școli englezești și apoi când, la mai puțin de trei ani distanță, ne-am întors aici, în America. Din cauza mea. Din cauză că am fost concediatde propriii parteneri, care mi-au spus că nu-și mai pot permite debilitarea mea – de la firma pe care o fondasem. Ne-am întors aici, într-un alt orășel, am luat totul de la capăt încă o dată.Walcott, la vest de Boston. Pentru că măcar aici unui bărbat pe care îl ajutasem să-și deschidă afacerea i s-a făcut suficient demultă milă de mine încât să-mi ofere un post. Lucru care în sine nu putea să dureze și nici nu a făcut-o. După optsprezece luni de muncă, a venit cu sugestia să trec la jumătate de normă și apoi, după câteva luni, s-a sfârșit și asta.

Am cerut mereu sens, pe care să-l folosesc împotriva monstrului. Nu sens de dragul sensului, pentru că cine are nevoie de conștiință de sine în mijlocul lucrurilor? Lăsați sensul să fie imanent, notat în trecere, și asta dacă va fi notat. Dar nu va ține când monstrul își va duce pâlnia în spatele capului tău și-ți va suge lumina din ochi, direct în gura uitării. Deci, ca un olog, tânjesc după ceea ce alții nu observă că au: obișnuitul sens.

În schimb, eu am cuvinte. Monstrul nu te deposedează de cuvinte. Te poate deposeda de vorbire, dar nu de cuvintele din cap, care sunt piticii lui. Armata de morți minusculi și invizibili, înarmați cu secerile lor minuscule, rotitoare, cu care sfâșie carnea minții. Spre deosebire de lamele normale, acestea se ascut cu cât sunt folosite mai mult. Sunt tot mai fine în repetiție. Și autoînvinovățirea nu e altceva decât repetitivă. Nu e nimic profund în asta. E pur și simplu ceva nesfârșit.

I-am învățat pe copii cum să se descurce pe apă, cum să urce și să coboare din barcă, cum să vâslească, cum să dirijeze un motor exterior și să lege noduri și, când am avut ocazia, i-am învățat cum să navigheze. I-am învățat să se dea pe biciclete și, la țară, în Samoset, le-am făcut cărări în câmp, ca să se poată juca, și le-am construit un fort în copaci. Iar când ne-am întors în Anglia, în cei doi ani și jumătate cât am rezistat acolo, le-am arătat castele și ziduri romane și i-am învățat istoria pe care mi-o aminteam de la școală. Ați putea spune că am fost pentru ei părintele pe care eu nu l-am avut niciodată, dar asta sună îngrozitor de american și psihologic. Tata a făcut tot ce era de așteptat de la el în acea vreme fără să se plângă și nu am ce să-i reproșez. Nu se presupunea că trebuie să ne cunoaștem unul pe celălalt și nu am făcut-o niciodată. Nu el a plantat monstrul în mine. E mai bătrân decât el și cu mult mai priceput. A avut grijă de afacerea maritimă a familiei lui în Belfast și, când a împlinit treizeci de ani, a devenit agentul lor în Southampton, unde a cunoscut-o pe mama. S-a preocupat de familie în timpul Marii Depresiuni și a războiului, a avut grijă de educația copiilor și, în tot timpul ăsta, a vorbit foarte puțin, lucru care nu trebuie înțeles ca o lipsă, dat fiind că nu l-am văzut niciodată purtându-se diferit. Vreau să spun că e ușor să dai o prea mare importanță rolului patern.

Acum câteva luni, m-a orbit o ceață mai groasă ca niciodată. Am dormit în brațele monstrului. I-am simțit respirația pe ceafă, stomacul lui solzos umflându-se și dezumflându-se, lipit de spatele meu, capul și fața lui invizibile ca întotdeauna. Nu mă mai puteam preface că lucrez față de Margaret. Copiii dispăreau în spatele unor zgomote care mă zgâriau pe urechi. Am încetat să mă mai mișc. Săptămâni întregi au trecut fără nicio diferență între ele. Puteam să simt putrezeala pe mine, la subsiori, în respirația mea, în vintre, ca și cum partea vie din moarte debutase deja, descompunerea preliminară, în timp ce voința se estompa. La Dante și Milton, iadul este dinamic. Păcatul organizează morții în lupte. Întunericul este plin de viață. Sunt povești peste povești de spus. Dar în ceață nu ai nimic de văzut. Monstrul lângă care stai întins îți aparține. Lupta e nesfârșit de personală. Credeam că s-a terminat. În acea noapte, monstrul din spatele meu urma să mă cuprindă tot mai strâns și eu trebuia să mă opresc din respirat. Bucata care mai rămăsese din mine tânjea după asta.

Dar nu s-a întâmplat. Pe geamul din birou am văzut frunzele arțarului japonez, acoperișul casei din vecini și norii împrăștiați pe cer. Detaliile începeau să se întoarcă. Praful din lumina soarelui. Țesătura covorului. Aceleași lucruri care mai devreme prevesteau necaz, pentru că amenințau să îmi distragă atenția de la șirul unei conversații, erau acum semnele unei animări mintale: înregistrarea culorii, conturul clar al obiectelor pe fondullor. M-am ridicat din pat. Să vorbesc părea aproape imposibil, dar am început să mănânc din nou cu familia. Margaret era epuizată, dar tot se îngrijea să gătească o masă aproape în fiecare seară. Am observat din nou frumusețea stranie a copiilor mei, în ciuda negurii pe care o impusesem în casă. Părul negru al Celiei strălucea în lumina lăptoasă a lămpii și ochii ei enormi erau plini de furie din cauza atmosferei sufocante dintre mine și maică-sa. Alec – în mod ciudat, deja de înălțimea mea, încercând mereu să țină pasul cu sora lui, măsurându-și opiniile cu forța opiniilor ei, sincer și parcă totuși jucând un rol (poate că rolul e ceea ce îl face sincer). Nu-mi pot imagina că am fost și eu odată așa de tânăr, așa de liber. Mă privește cu colțul ochilor, nesigur de cine sau ce sunt.

Și apoi mai e scaunul gol al lui Michael. S-a întors cu noi din Marea Britanie, dar nu a putut suporta locul ăsta. Sau poate că nu m-a putut suporta pe mine. Simon, un prieten de-al lui de la școală, i-a spus că se poate întoarce și sta cu familia lui, ca să termine ultimul an, și până la urmă am consimțit. Bineînțeles că avea sens. Dacă nu aș fi lăsat lucrurile să se ducă la naiba, el nu ar mai fi fost atât de nefericit. Ideea e că absența lui face lucrurile mai ușoare. Mi-e mai greu să mă uit la el decât la ceilalți doi. Când era mic, a alunecat pe scările din Battersea și s-a lovit la cap. Nu a fost o rană gravă și Margaret nu m-a sunat la birou. Dar cam în același timp, în mijlocul dimineții, m-a lovit o durere groaznică de cap, atât de puternică încât a trebuit să ies să iau niște aer. Plimbându-mă în parc, încercând să-mi revin, am simțit că i se întâmplase ceva rău. Când am sunat-o pe Margaret, nu i-am menționat că deja aflasem ce-mi spunea, pentru că nu am vrut s-o tulbur.

Michael a fost un copil tăcut și foarte meditativ. Erau momente când avea un aer mistic, cum au de obicei copiii, ca și cum ar fi privit calm în natura lucrurilor și ar fi avut înțelepciunea să știe că nu existau cuvinte pentru ce vedea. Dar cel mai des maturitatea lui precoce îl aducea în pragul îngrijorării. Aveam destulă benzină ca să ajungem acasă la bunica? Aveam destul timp să ajungem la tren sau va pleca fără noi? Dacă dădea apa în foc când nu era maică-sa atentă? Dacă polițiștii nu știau unde să caute criminalii? Întrebările lui nu aveau sfârșit și nici răspunsuri suficient de bune cât să-l liniștească. Nu mă deranja. Apoi a devenit destul de mare ca să-și dea seama că întrebările lui erau copilărești și, în loc să le spună cu voce tare, le întorcea spre interior. Conversațiile în care eu îi explicam lucrurile simple s-au încheiat. Școala, care îl făcea atât de nefericit, a preluat ștafeta și de fiecare dată când încercam să-l protejez de ea, cum ar fi să vorbesc cu părinții unui coleg care-l tachina, nu făceam decât să înrăutățesc situația. Acum e mai înalt decât mine, slab ca o scândură și vorbește mai repede decât e omenește posibil, nu despre neclarități, ci despre invenții nesfârșite, imaginația luându-i-o înainte, ca să se asigure că totul rămâne în mișcare, că nimic nu se blochează.

[…]

Fiind din nou pe picioare, am început să mă plimb. Mă trezeam devreme și-o luam pe Kelsey, care fugea din lesă odată ce intram în pădure. Oxigenul răcoros al plantelor și al copacilor înainte ca soarele să le usuce se simțea ca un balsam pentru plămâni. Am preferat mereu pădurile din America pădurilor din Hampshire, unde m-am născut, care, nu am reușit să-mi scot niciodată din minte, sunt doar niște excepții îngrădite pe lângă orășele, sate și ferme. New England e invers: o serie de poienițe într-o pădure. Continuă să mergi înspre nord și poienițele se vor împuțina, până când vor dispărea. Nu întâlnesc alți oameni acolo și asta contează. Mintea se poate odihni. Moment în care situația mea devine evidentă. Nu mă pot face mai bine. Port în mine o dragoste pe care nu o pot duce, lucru ce m-a ferit să o iau razna cu totul. Am medicamente pe care le pot lua și care îmi inundă fără discriminare mintea, încetinind monstrul, mutând lupta sub apă, în obscuritate, unde va trebui să trăiesc apoi. Dar nu pot ucide bestia. M-a vânat de când eram tânăr. Și mă va vâna până voi muri. Cu cât îmbătrânesc, cu atât se apropie mai tare.

 

Fragment din „Gândește-te că nu mai sunt” de Adam Haslett, traducere din limba engleză de Alexandra Turcu, colecția „Ficțiune Fără Frontiere”, Editura Paralela 45

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: