Atelier Nr. 149

Guillaume Apollinaire (I)

Literomania vă propune două eseuri – semnate de Octavian Soviany – despre poeții din care a tradus de-a lungul timpului. În acest număr, puteți citi prima parte a eseului dedicat lui Guillaume Apollinaire. (Literomania)

Guillaume Apollinaire

I

Ca şi „Florile răului”, „Alcoolurile” lui Apollinaire reprezintă una dintre pietrele unghiulare ale poeziei franceze moderne şi au, tot ca şi faimosul volum al lui Baudelaire, o faţă întoarsă spre trecut şi cealaltă căre viitor. În „Les Fleurs du Mal” coexistau fantasmele romantismului, răceala, plasticitatea şi voinţa de perfecţiune a  parnasienilor, muzica simbolistă, dar şi acel „frisson nouveau” despre care vorbise Hugo şi care anticipa explorarea  limitelor experienţei şi ale limbajului de căre Rimbaud, Lautréamont sau Mallarmé.

În „Alcooluri” , dincolo de sechelele simbolismului şi ale decadentismului, se regăsesc in nuce toate liniile de forţă ale poeziei avangardiste de mai târziu: cubism, futurism, suprarealism, chiar… minimalism. De altfel, Apollinaire este creatorul termenului de suprarealism, pe care îl definea ca pe o metodă de creaţie ce îşi propunea să depăşească simpla imitare a naturii, pentru a exprima întreaga bogaţie şi complexitate a experienţei umane: „Socotesc – scria el în prefaţa la „Mamelele lui Tiresias” – că trebuie să revenim la natură, dar fără să o imităm în maniera fotografilor. Când omul a vrut să imite mersul, a inventat roata care nu seamănă câtuşi de puţin cu un picior. El a făcut în felul acesta suprarealism fără să-şi dea seama”.

Prin urmare, puţini poeţi au încarnat mai bine paradoxalul decât a făcut-o  Apollinaire în „Alcools”. Deschis cu toţi porii către real, îmbătat de ritmurile trepidante ale vieţii moderne, fascinat de concret (ca în „Zonă”) el are, nu în mai mică măsură, facies-ul unui livresc înrăit, dedat cu pulberea bibliotecilor, care îşi condimentează  poemele (ca în „Merlin şi bătrâna”, ca în „Tâlharul”, ca în „Schivnicul”) cu termeni savanţi sau cu aluzii culturale accesibile doar erudiţilor. În „Alcooluri” el reuşeşte performanţa de a „scrie” realul şi de a rescrie simultan câteva secole de poezie franceză, de a fi totodată simbolist şi cubist şi de a fi, înainte de toate, Apollinaire, poetul grav şi năstruşnic în acelaşi timp, care păşeşte cu dezinvoltura unui copil pus pe şotii, spre noi orizonturi de poezie. De altfel, în ceea ce priveşte acest raport, mereu bine cumpănit, între (ca să mă exprin şcolăreşte) tradiţie şi inovaţie, între trecutul şi viitorul care se întrepătrund în clipa prezentă, poetul spunea în „Meditaţii estetice”: „Nu poţi căra pretutindeni cu tine cadavrul tatălui tău; îl laşi în cele din urmă în tovărăşia altor morţi. Îţi aminteşti de el, îl regreţi, vorbeşti despre el cu  admiraţie. Iar dacă devii, la rândul tău, tată, nu trebuie să te aştepţi ca vreunul dintre fiii tăi să se împovăreze cu cadavrul tău pentru toată viaţa. Dar picioarele noastre încearcă să se dezlipească în van de solul sub care sunt îngropaţi morţii”.

În 1913, anul apariţiei „Alcoolurilor”, Apollinaire nu era tocmai o celebritate a vieţii literare pariziene, dar nici un necunoscut. Publicase până atunci „Vrăjitorul care putrezeşte” şi „Bestiarul”, volumul de povestiri „Ereziarhul & Co”, precum şi cele două romane erotice care au apărut anonim: „Cele unsprezece mii de fecioare sau Iubirile unui Hospodar„ şi „Isprăvile unui tânăr Don Juan”. Scrisese vreo 250 de poeme, risipite, în bună măsură, prin revistele epocii. Pe coperta volumului tipărit la Mercure de France se poate citi că acesta cuprinde poeme elaborate între 1898 şi 1913. Dovedind o extraordinară autoexigenţă, Apollinaire îşi amână însă tipărirea volumului cu adevărat reprezentativ până la vârsta christică de 33 de ani, iar „Alcools” nu este nici pe departe cartea unui ucenic într-ale poeziei, ci cartea unui maestru, construită cu aceeaşi rigoare cu care edificase cu câteva decenii în urmă Charles Baudelaire „Florile răului”.

Tocmai această elaborare îndelungată şi laborioasă dă puţin credit legendei puse în circulaţie de Plilippe Soupault sau de Fernand Fleuret a unui Apollinaire în ipostaza poetului inspirat, care îşi improviza creaţiile pe bulevardele pariziene sau pe imperiala unui omnibuz, în drum spre cununia lui André Salmon. De altfel, epoca inspiraţiei tumultuoase se isprăvise odată cu romantismul şi odată cu răspândirea ideilor estetice ale lui Poe şi Baudelaire, pentru care actul poetic devine o operaţiune realizată „la rece”, similară cu rezolvarea unei probleme de algebră şi orientată către realizarea anumitor efecte. Nu povestise oare Poe în „Principiul poetic” cum elaborase poemul „Corbul” „de la sfârşit spre început”, căutând apoi să ajungă gradat la efectul final, călăuzit de rezonanţa aparte a refrenului „nevermore”? Şi nici Apollinaire nu se dezminte în această privinţă. Pentru el „perfecţiunea” la care se referea bunăoară în poemul „Cortège” presupune  rezultatul optim la care se poate ajunge prin dezvoltarea unui „punct de pornire”, iar creaţia înseamnă efort îndreptat în vederea unui anume efect, de vreme ce „…ce qui est parfait/ Présente tout ensemble et l’effort et l’effet”.

Travaliul la rece exclude însă afectul, sentimentul (identificat de romantici cu esenţa lirismului) este pus între paranteze, ca un material impropriu poetizării, şi înlocuit, aşa cum afirma Baudelaire, prin imaginaţie, capacitate aproape magică, ce face inteligibile „corespondenţele” tainice dintre datele diverselor simţuri, dintre micro şi macrocosmos, dintre lumea văzută şi cea nevăzută. Se ajungea astfel la principiul „fanteziei dictatoriale” teoretizat de Hugo Friedrich, principiu potrivit căruia poetul modern nu mai „redă după natură”, nu se mai „exprimă”, ci construieşte universuri posibile, ce nu se supun decât propriei sale imaginaţii. Apollinaire e de aceeaşi părere. Pentru el poezia, opera artistică în general este un act al imaginaţiei, prin care creatorul depăşeşte natura, în loc să o imite. „Pentru pictor, pentru poet – scria el într-un text despre pictura lui Braque – fiecare operă devine un univers nou, cu legile sale particulare”. Jocurile „fanteziei dictatoriale” nu exclud însă construcţia şi elaborarea. „Să ordonezi un haos – afirma el, referindu-se de data aceasta la Matisse – iată creaţia. Iar dacă scopul artistului este acela de crea ( aşadar, nu de a reproduce sau exprima – n. n.), el are nevoie şi de o ordine al cărei instinct este măsura”.

Ca şi Baudelaire, care repudiase înaintea lui aşa-numita „poezie filosofică” („Poezia nu este filosofică, este fatală”), Apollinaire  nu confundă  însă elaborarea artefactului artistic cu reflexivitatea. („Sunt partizanul înverşunat al excluderii inteligenţei, adică a filosofiei şi a logicii, din orice manifestare artistică – afirma el într-o discuţie cu poetul catalan Joan Pérez Jorba publicată în „La Publicidad”). Dar spre deosebire de ilustrul său înaintaş, poetul „Alcoolurilor” nu repudiază sentimentul, pledează pentru o anumită spontaneitate a expresiei (Marin Mincu i-ar fi spus „autenticitate a scriiturii”), în care vede manifestări esenţiale ale vitalului: „Arta – îi spunea el aceluiaşi Pérez Jorba – trebuie să aibă ca fundament sinceritatea emoţiei şi spontaneitatea expresiei: şi una şi cealaltă sunt în relaţie directă cu viaţa, căreia se străduiesc să-i confere magnificenţă estetică”.

Aşadar, pe de o parte elaborare la rece „efort”, „efect” – pe de altă parte „emoţie”, „sinceritate”, „spontaneitate” . Oare nu cumva poetul se contrazice? Fireşte că se contrazice. Se spune că numai idioţii nu se contrazic niciodată. Iar în toate manifestările sale, Apollinaire a fost, ca toţi marii poeţi moderni (a se vedea Hugo Friedrich), un homo duplex, o fiinţă (aşa cum am spus) paradoxală, prinsă  între idealuri şi aspiraţii contradictorii, aproape cu neputinţă de conciliat.

Susține Literomania

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: