Poeme de Paul de Roux, în traducerea lui Mircea Ivănescu

Revista „Paralela 45”, în primul ei număr, din octombrie 1994, găzduieşte o serie de traduceri din poezia anilor ’80, traduceri semnate de Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Magda Cârneci sau Alexandru Muşina. Este prezent şi Mircea Ivănescu, iar el propune, în grupajul „Poeţi francezi de azi”, câteva nume interesante ale poeziei franceze ca Pierre Lepère, Claude Adelen sau Paul de Roux. În acest număr al Literomaniei, vă invităm să citiţi, în traducerea lui Mircea Ivănescu, câteva poeme semnate de Paul de Roux (1937-2016) (în revista „Paralela 45”, numele apare greșit ortografiat ca Paul de Reux; în plus, nu este dată nici biografia poetului, ceea ce ar fi ajutat la o mai ușoară identificare a sa).

Pentru Cetatea Universitară

Aici, la temelia pavilonului Greciei,
iarba își trăiește o primăvară fabuloasă
– dacă memoria ierbii este tenace
și compară epoca renilor cu cea a lui Cezar
cu frumusețea ei liniștită, lumina ei
– una din ele clementă, cealaltă îndrăzneață –
lumina tăioasă a unei după amiezi târzii
în care un japonez tânăr se antrenează pentru o partidă de golf
– și tot nu nimerește mingea, insistă,
mai la o parte de mulțimea care se plimbă pe alei
cu baloane, cu biciclete de copii
și cu ușurință în mișcări care lui nu-i aparține;
e cea a cerului și, în seara asta, a vieții
care își râde de toți și de toate, chiar și de adevăr
și de minciună, de clopote și de flaute.

Pentru un mesager

Primesc versuri din Luxemburg
și nu deschid numaidecât plicul acesta gros
(știu că sunt versuri și cine e prietenul
al cărui scris mi-a însemnat numele).
Poate că e bine ca versurile, o clipă,
să te lase să visezi, ca ceva în ele
să fie doar presimțit sau chemat – perceptibila
și intraductibila lor substantia, aș spune,
– ea, care nu are nicio definiție nici statut
și doar ea justifică versurile, asemenea unei ființe
așezată în metro justificând prin simpla-i prezență
(cu un chip irecuzabil și un trup
mai mult sau mai puțin strâmbat de voluția vieții)
posesiunea unui loc de acum încolo alocat
unei entități pentru totdeauna necunoscută poate
sau fraternă într-un timp pe care nu-l mai poți bănui;
astfel și versurile și plicul acesta gros.

Săgeata

Ne e frică, aproape că nici nu mai tresărim,
și totuși săgeata ne atinge,
și lovește aici și acolo, trupul sau spiritul
sau pe amândouă fără alegere, și în geam
lumea însăși se sparge laolaltă cu pescărușul
rănit pe care-l ucid până la capăt corbii;
e greu să te acordezi cu timpul tău;
acest timp unde diversele iluzii, una câte una
se desprind de tine așa cum ți se desprinde umbra,
și ești vulnerabil, desgolit și străveziu
în peisajul fără recurs, abrupt,
unde nimeni nu-și mai poate lăsa jos raniță; poți să pleci
mai departe, nimeni nu se rătăcește, a spus celălalt.