Dispariţia (fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Dispariţia de Cosmin Perţa, care va apărea în curând în colecţia „Ego. Proză”.

Dispariția inexplicabilă a unor săteni din Ardeal reprezintă doar punctul de pornire pentru ceea ce se va dovedi a fi o încercare de regăsire a sinelui, de reconciliere cu traumele trecutului, de (re)descoperire a ceea ce ne face în mod definitoriu umani. Între haosul birocrației excesive, omniprezența sufocantă a corupției, imposibilitatea de a comunica în mod real cu ceilalți și singurătatea insurmontabilă, inserarea fantasticului e cel mai firesc lucru cu putință, iar personajele, prinse în tumultul adaptării la un sistem diform după tranziția anilor ’90, suntem, până la un punct, fiecare dintre noi.

„Dispariția continuă o tradiție literară evergreen, aceea a narațiunii cu miez fantastic. Coordonatele realiste nu sunt decât perdeaua ce ascunde inexplicabilul, inexprimabilul, paranormalul. Povestea misterioasei dispariții peste noapte a unei întregi comunități rurale poate fi citită și ca o metaforă a dispariției lumii satului în fața provocărilor globaliste. O narațiune fermecătoare despre aparență și esență și mai ales despre disoluția rapidă a valorilor unei lumi. Poate fi, cine știe, chiar lumea în care trăim.” (Florina Pîrjol)

„Actuală, stranie, tulburătoare și atât de «neaoșă» – inspirată de un eveniment real, povestea lui Cosmin Perța e un micro-cosmos ce funcționează ca o oglindă, în care ne descoperim ignoranți, neajutorați, măcinați de ură și atât, atât de singuri.” (Codruța Simina)

Dispariția (fragment)

Primarul stătea la birou. Avea un costum nou‑nouţ. Se deschise uşa şi intră capul lui Nelu.

— Dom’ primar, o sosit ziariştii de la Cluj.

— Să intre! zise primarul şi se ridică cu grabă.

Îşi netezi hainele şi îşi aranjă şuviţele de la tâmple. Nelu deschise larg uşa şi intrară Bianca şi Lori. Au întins mâinile spre primar.

— Bună ziua! Bianca Oţoiu.

— Să trăiţi. Lori.

Primarul, afabil, plescăi involuntar de mulţumire.

— Bună ziua, bună ziua. Bine aţi venit pe la noi. Aţi călătorit bine?

Nelu intră cu o tavă mare pe care erau farfurii cu slănină, salam, ardei gras, pâine şi, alături, păhărele cu palincă şi cafele.

— Luaţi loc, luaţi loc. O gustărică, o palincă, o cafeluţă? îi îmbie primarul.

Lori luă o bucată de slănină cu o feliuţă de pâine şi începu să mestece.

— Luaţi, luaţi, totul e bio, natural. Ardeii sunt de la noi din sat, slănina e de la porcii noştri, iar palinca e din prunele mele de anul trecut, îi încurajă primarul.

Bianca se aşeză fără să se atingă de nimic.

— Mulţumim.

Lori dădu din cap satisfăcut. Bianca luă până la urmă o cafea, pe care primarul i‑o împinse cu ambele mâini în faţă. Apoi scoase de sub birou trei păhărele pe care le umplu cu palincă, le puse lor câte unul, în dreptul fiecăruia, şi îşi luă şi el unul.

— Bun, bun…, molfăi Lori.

Primarul ridică paharul de palincă şi ciocni cu cei doi.

— În cinstea dumneavoastră! Şi bine aţi venit!

Bianca, jenată, se simţi datoare să ridice paharul şi îl apropie simbolic de buze.

— Eu nu beau, da’ numa’ puţin…, se fâstâci ea.

— Şi eu conduc, zise Lori.

— No, da’ numa’ s‑o gustaţi, cu slană nu are nimic, zise primarul.

Cei doi jurnalişti gustară din palincă, în timp ce primarul dădu paharul peste cap. Toţi trei lăsară paharele jos.

— No, acuma, cu ce vă pot fi de folos? deschise primarul larg braţele.

Bianca scoase reportofonul, iar Lori îşi pregăti aparatul foto. Primarul se aranjă în scaun de parcă urma să fie filmat. Bianca porni reportofonul şi bău din cafea înainte de prima întrebare.

Citește și Arșița (fragment)

— Domnule primar, am venit să vă întrebăm ce s‑a întâmplat acum trei ani cu oamenii din Peştera.

Lori făcea fotografii, iar primarul se schimbase la faţă, era evident că nu se aşteptase la întrebarea asta şi era bulversat. Îl căuta din priviri pe Nelu, dar Nelu ieşise deja. Îşi aranjă nodul la cravată.

— Păi… ce să se întâmple? Au plecat…

— Unde au plecat?

— Nu ştim, domnişoară, unde au plecat, au plecat pur şi simplu…

— Păi, de ce vă atacaţi? E o întrebare simplă, cum se poate să plece aşa, dintr‑odată, 180 de oameni?

— Nu mă atac, domnişoară, dar de unde să ştiu eu ? Credeţi că mi‑au lăsat un bilet, că au anunţat, că şi‑au cerut voie? S‑au dus unde‑o înţărcat mutu’ iapa. Eu de unde să ştiu? După ce că m‑au lăsat cu facturile neplătite la curent, pe care le‑a plătit primăria, după ce că nu‑şi mai plătiseră impozitul de o grămadă de vreme, rămas tot în cârca primăriei, că şi‑au lăsat animalele şi terenurile de izbelişte, tot eu trebuie să găsesc explicaţii… Da’ de ce veniţi, domnişoară, acuma, după trei ani? Vi s‑a năzărit aşa să vă luaţi de oameni de treabă, după ce că abia ne descurcăm aici, mai veniţi şi dumneavoastră cu insinuări…

— Domnule primar, vă rog să vă liniştiţi, eu nu insinuez nimic. Vreau doar să înţeleg ce s‑a întâmplat.

Primarul se ridică din scaun înfuriat, gesticulând. Lori nu ierta niciun cadru.

— Nimic nu s‑a întâmplat, domnişoară! Chiar nimic. Povestea asta nu are nicio explicaţie. Nebunie colectivă. Şi acum cade pe capul meu. Eu nici măcar nu eram primar atunci, eram vice. Uitaţi, vă arăt acte…

Primarul scotoci într‑un fişet metalic de lângă biroul lui şi scoase nişte dosare.

— Ia uitaţi aici, situaţia demografică de dinainte de 14 septembrie 2004 şi după, satul Peştera dispare cu totul. Am aici numele lor, CNP‑urile, restanţele la stat, tot. Eu eram vice pe vremea aia, a venit un cioban şi ne‑a spus că în Peştera nu mai e nimeni. Am rămas şi noi aici, la primărie, cum sunteţi dumneavoastră, interzişi, nu ne‑a venit să credem…

Lori mai băgă o bucată de slănină în gură, mestecă şi făcu fotografii documentelor pe care primarul le scotea din dosare şi le înşira în faţa Biancăi.

— Toate documentele sunt în regulă, eu, ca primar, vice pe vremea aia, ce era să fac? De unde să ştiu? Spuneţi şi dumneavoastră. Şi, mai ales, de unde naiba să ştiu unde s‑au cărăbănit? S‑au dus, asta e tot ce vă pot spune cu acte. Credeţi dumneavoastră că eu nu aş vrea să ştiu ce s‑a întâmplat? Sau că nu aş vrea să recuperez datoriile lăsate în urmă de ei? Bine, că ei au lăsat în urmă tot, şi animale, şi case, şi terenuri, şi tot, dar încă nu mă pot atinge de ele, trebuie să mai treacă un timp până să le pot lua în proprietatea primăriei…

— Da, înţeleg, dar totul este atât de straniu. Nu aveţi deci nicio explicaţie pentru dispariţia asta? Poliţia ce a zis?

— Niciuna. Care poliţie? Avem trei agenţi în comună. Au făcut dosar, l‑au trimis mai departe la judeţ, peste câteva zile a venit un comisar care a investigat cazul, comisarul Alexandru Pintea, de la comisariatul Cluj, vă pot da numărul lui dacă vreţi…

— Nu, nu e cazul, flutură din mână Bianca, am văzut dosarul, am fost la comisariat…

— Păi şi ce zice dosarul? întrebă primarul.

— Nu zice nimic, e „nesoluţionat“, îi răspunse Bianca.

Primarul răsuflă uşurat şi se aşeză la loc pe scaun.

— Păi vedeţi? Atuncea eu ce să vă mai spun?

— Nu ştiu, aşteptam să‑mi sugeraţi un fir de investigaţie…

— Domnişoară, eu îs primar, nu îs Sherlock Holmes, dacă aveam fir, îl dădeam poliţiei. Cu mai mult de atât chiar nu vă pot ajuta. Nu ştiu ce naiba s‑o întâmplat acolo. Eu am documente, cu asta mă ocup. Îmi spuneţi ce vă trebuie şi vi le pun la dispoziţie, în rest, Doamne‑ajută! Ce vină am eu că tocmai în comuna mea s‑o întâmplat nefăcuta asta?

— Bine, mulţumesc, se resemnă Bianca. Şi îmi cer iertare dacă v‑am supărat, numa’ că e ceva atât de ieşit din comun, că nu se poate să nu‑ţi pui întrebări…

— Domnişoară, eu nu ştiu cât de bine cunoaşteţi dumneavoastră oamenii, dar oamenii în general îs ieşiţi din comun. Dacă le intră lor ceva în cap, se duce naibii orice regulă. Eu vă stau la dispoziţie, când aveţi nevoie de ceva de la primărie sau de mine, îl sunaţi pe Nelu, secretarul meu, şi se aranjează. Cât vreţi să staţi?

— Nu ştim, o zi, două, până ne dumirim…, zise Bianca.

— Staţi cât vreţi, noi nu avem multe de oferit aici, nu avem hoteluri cu stele şi alea‑alea, dar avem un motel decent, v‑am rezervat două camere acolo, sau una? şi se uită spre Lori.

— Două, două! sări Lori, surprinzând gestul.

— Cum vreţi. Totul e, cum se spune, din partea casei. Şi, după ce vă terminaţi „investigaţia“, poate veniţi să vorbim puţin şi despre problemele adevărate ale comunei. Să ştiţi că noi aici avem oameni de valoare şi ar trebui să vedeţi că şi la sate se pot face lucruri frumoase.

— Mulţumim, zise Bianca, ridicându‑se în picioare. O să vă anunţăm, şi da, vorbim şi despre problemele actuale ale satului, dar odată să vedem dacă îi dăm de cap ăsteia vechi.

Se ridică şi primarul, îi sărută mâna Biancăi şi dădu noroc cu Lori:

— Doamne‑ajută să‑i daţi.

— Ştiţi cumva dacă la biserică găsim pe cineva? se întoarse Bianca din drum.

— Păi cât e ceasul? întrebă primarul, uitându‑se la ceasul de perete. Da, e unşpe fără un sfert, părintele e acolo.

— Mulţumim, şi revenim, zise şi Lori.

Ieşiră din biroul primarului la timp pentru a nu‑l auzi cum scapă un „’Mnezeii voştri“ printre dinţi. Pe uşa lăsată deschisă intră la câteva secunde Nelu, cu o figură curioasă. Primarul îi făcu semn din deget să vină mai aproape.

— Au plecat?

Nelu dădu din cap că da.

— Nelule, ăştia vor să ne îngroape! Sun‑o acuma pe asta, pe Zina, şi spune‑i că se anulează masa festivă, să le dea ce vor ei, ce e mai bun, dar atât, nu vrem să stea de vorbă cu prea mulţi oameni. Ies versiuni şi apoi şi probleme.

— Da, şefu’! aprobă Nelu.

— Hai, du‑te, du‑te şi sună, îl grăbi primarul.

Nelu ieşi şi închise uşa. Primarul rămase la biroul lui şi îşi luă capul în mâini. Platoul cu mâncare era tot acolo, dar îi trecuse foamea.

Fragment în avanpremieră din romanul „Dispariția” de Cosmin Perța, colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, 2021