„Nu putem să ne trăim viața și s-o povestim.”
(Fawzia Zouari, „Trupul mamei mele”)
„Orice se poate povesti, fata mea: bucătăria, războiul, politica, averea, dar nu și ce se petrece înlăuntrul unei familii. Ai scoate-o astfel de două ori la vedere. Allah ne-a povățuit să învăluim toate tainele, iar cea dintâi este femeia!” Sunt cuvintele pe care le adresează Yamna, protagonista a cărei existență este recompusă din amintirile celor care au cunoscut-o, fiicei sale, plecată de acasă, din Tunisia, și stabilită în Franța. Yamna e mama, dar, în egală măsură, matriarha, stăpâna incontestabilă și păstrătoarea tuturor tainelor neamului ei. Și exact acesta este pretextul narativ de la care pornește Fawzia Zouari în romanul său, „Trupul mamei mele”.
Scriitoare și jurnalistă de origine tunisiană, doctor în literatură franceză și comparată, Fawzia Zouari a publicat mai multe romane, printre care „La caravanne des chimères” (1989), „Ce pays dont je meurs” (1999) sau „La deuxième epouse” (2006), dar și excelente volume de eseuri: „Pour en finir avec Shahrazad” (1996), „Le voile islamique” (2002), „Molière et Shéhérezade” (2018). Publicat în anul 2016, „Le corps de ma mere” a fost recompensat cu Premiul Comar d’Or și Premiul celor cinci continente ale francofoniei. Excelent primit de critica literară și de publicul cititor, „Trupul mamei mele” este nu doar povestea tulburătoare a vieții unei femei în Tunisia epocii anterioare Revoluției Iasomiei, ci și istoria sui-generis a unei întregi civilizații și a lumii tradiționale a beduinilor. O poveste care are deopotrivă darul de a o repune pe fiica plecată departe, în Franța, și convinsă că e complet integrată în universul occidental, cu limba și cultura acestuia, în contact cu valorile și regulile unei lumi de care, chiar dacă s-a desprins fizic, continuă să rămână legată, deși uneori chiar ea e suficient de puțin înclinată să accepte asta. Iată ce scria, în acest sens, Fawzia Zouari însăși, în volumul său de eseuri intitulat „Molière et Shéhérezade”, definind implicit experiența exilului spiritual și fizic, dar și pe aceea a celor două limbi și culturi de care întreaga sa viață și experiență culturală au fost modelate: „Nu mă împotrivesc, așa cum te lași în voia curentului. Îmi spun: există o singură limbă, un univers în sine. Un tărâm de cuvinte, de povești și de închipuiri. Tot ce trebuie e să-ți faci un loc înlăuntru, să vii cu metaforele tale originare, cu poveștile și visurile tale și să începi să altoiești efigia strămoșilor tăi pe trunchiul altor strămoși, să-ți sădești amintirile pe țarini brăzdate deja, să taci ca să dai glas vocilor lăuntrice, să clădești alte mausolee și să te reculegi la alte morminte. Și iată-mă între două planete/limbi. Și nu se întâmplă nici o dramă și nici nu te simți în exil. Căci de mine depinde să fiu punte între ele.”
Citește și Antidot împotriva uitării
Romanul „Trupul mamei mele” este împărțit în trei părți („Trupul mamei mele”, „Povestea mamei mele”, „Exilul mamei mele”), cărora li se adaugă un Prolog și un Epilog. Textul, având, pe alocuri, accente desprinse parcă din cele „O mie și una de nopți”, dar fiind infuzat și cu neașteptate fragmente relatate în cheie ironică ori comică, precum și cu pagini întregi de profunde meditații, prin intermediul cărora autoarea rostește, cu hotărâre, numeroase adevăruri ale lumii arabe (analfabetismul fetelor și accesul dificil la educație, violența domestică etc.) pune în fața cititorului istoria vieții Yamnei, mama naratoarei. Dar, cartea se dovedește a fi și o extraordinară călătorie în istoria culturii tunisiene, o explorare curajoasă și profundă a unei lumi patriarhale în esența sa, dar în care, totuși, puterea și influența femeilor nu pot fi negate. Astfel încât viața Yamnei și, în egală măsură, a celorlalte femei din neamul de beduini din care aceasta face parte, este o epopee a suferinței și a renunțărilor, a lacrimilor ascunse și a eșecurilor acceptate, însă, în unele momente, aceeași viață apare drept celebrare a frumuseții, a încrederii în sine, a forței de a merge înainte, indiferent de câte greutăți i s-ar ivi în cale: „Reputația de eleganță a Yamnei a ajuns peste hotare. Doamnele cereau să li se aducă «catfiea Yamna» ori stofă de culoarea «fucsia Yamna». O admirau pe soția lui Fares, care purta două bucăți de material suprapuse. […] astfel încât puteai s-o privești ceasuri întregi crezând că te uiți la o cutie muzicală expusă în vitrina unui magazin de bijuterii, al cărei refren ar fi fraza care-i era dragă: «Spuneți-i soarelui să strălucească, de nu, strălucesc eu în locul lui!»”
Acțiunea începe în primăvara anului 2007, când, într-un spital din Tunis, Yamna își trăiește ultimele zile, înconjurată de copiii săi, Noura, Jamila și Souad, cărora li se alătură fiica, respectiv sora, înstrăinată de ani de zile, plecată de acasă și stabilită în Franța. Iar aici, cea receptată inițial drept străină și incapabilă să-și mai înțeleagă familia și neamul, încearcă din răsputeri să afle totul despre mama sa, adică să descopere toate tainele, toate secretele pe care, în adolescență, Yamna refuzase să i le împărtășească, convinsă că puterea unei femei stă (și) în capacitatea de a-și duce cu sine tainele în mormânt. Impresionată și tulburată deopotrivă de slăbiciunea mamei, ale cărei păr și trup nu le văzuse niciodată până atunci, franțuzoaica își rememorează trecutul, încercând să înțeleagă, acum, după ani de zile, de ce s-au întâmplat unele lucruri sau, mai precis, de ce s-au întâmplat așa. Simțind mereu că ceva îi scapă, că mereu rămâne ceva nelămurit sau imposibil de înțeles, ea are șansa să vorbească, finalmente, cu Naima, femeia care o îngrijise și o însoțise în ultimii ani pe mama sa, adevărata sa moștenitoare, după cum Yamna îi spusese nu o dată. Iar aceasta, după îndelungi ezitări, îi va spune povestea mamei sale… Abia acum vălurile bine trase par a se ridica, iar tainele, atât de bine păstrate, sunt dezvăluite. Sau, cel puțin, o parte din ele.
Se dovedește, acum, că tatăl Yamnei, Gadour, cel numit leul văilor, din cauza numeroaselor sale aventuri extraconjugale, o rănise profund pe mama acesteia, Tunes, luându-și o a doua soție, mult mai tânără. Ignorată, la naștere, de unica moașă din partea locului, care alege să o ajute pe cea de-a doua soție – dar mai tânără… – a lui Gadour, și plecată dintre cei vii din cauza complicațiilor apărute în acele momente, Tunes îi cere Yamnei, de-abia o fetiță pe atunci, să-i promotă că nu va permite niciodată bărbatului său să-și ia o a doua soție. Fidelă acestei promisiuni, Yamna va păstra toată viața dușmănie față de cealaltă femeie, cea pe care o consideră responsabilă de moartea prematură a mamei, dar va reuși să se impună în fața lui Fares, soțul său, pe care îl provoacă adesea și pe care ajunge chiar să-l amenințe că îl va ucide dacă va îndrăzni să aducă încă o femeie în casă. După ani de zile, când Fares nu mai e nici el printre cei vii, iar copiii și-au văzut de viețile lor, Yamna ajunge să aibă un comportament greu de ințeles pentru toți cei din jur. Căci, convinsă cu greu să plece de acasă, din acea lume tradițională pe care o cunoștea și unde se putea orienta și impune, ea va locui la Tunis, îngrijită de fiicele și de fiul său, însă neînțeleasă de nici unul din ei. Plină de furie uneori, înclinată spre disprețul la adresa celorlalți și recurgând adesea la un limbaj scandalos, Yamna pare a fi alta și altfel, odată cu desprinderea de locurile natale. Doar Naima o înțelege și, după ani de zile, fiica sa venită din Franța în acel loc îndepărtat, pe care abia cu greu îl mai poate numi acasă. Yamna nu mai era ea căci, odată cu plecarea forțată din lumea beduinilor, ea nu mai știe cum să trăiască dar, pe de altă parte – doar aparent paradoxal! – vrea să trăiască. Vrea să trăiască și să se simtă femeie, admirată, privită, iubită, câtă vreme, în toți anii lungii sale domnii și dominații asupra întregii familii, se simțise doar soția lui Fares și mama copiilor lui, și foarte puțin femeie…
Cartea cucerește prin capacitatea autoarei de a spune chiar și acele lucruri de care cei și mai ales cele venite din lumea arabă se feresc, prin expresivitate, prin temeritatea de a explora zone ce rămân, adesea, ascunse sub vălurile ce acoperă existența femeilor din Tunisia – și nu numai. Sau, după cum scrie Boualem Sansal în prezentarea pe care o face acestui roman, „Fawzia Zouari ne oferă o extraordinară poveste de familie, shakespeariană prin subiect, amploare și stil, o poveste în care cititorul este prevenit că va fi prins într-un vârtej, încă de la primele pagini, că nu se va putea sustrage dorinței, plină de primejdii, de a-și întoarce privirea spre sine și de a-și pune întrebări despre istoria propriei familii. Va citi povestea Fawziei Zouari și va scormoni totodată înlăuntrul său.”
Fawzia Zouari, „Trupul mamei mele”, traducere de Alexandra Ionel, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu