În acest număr al Literomaniei, vă invităm să citiți, cu ocazia zilei de 1 iunie, Ziua Internațională a Copilului, un fragment din volumul „Ina și ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului” de Radu Țuculescu, volum apărut la Editura Corint Junior, în 2017, cu ilustrații de Ana Alfianu. O poveste plină de imaginație și farmec, în care spiritul aventurii și curiozitatea copilăriei deschid drumuri spre lumi neașteptate. Publicăm acest fragment și în amintirea colaboratorului nostru, Radu Țuculescu, plecat dintre noi pe 25 martie 2025. (Literomania)
Radu ȚUCULESCU
Ina și ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului
Ilustrație din volum de Ana Alfianu
1. Ina şi Pit în ţinutul împăratului Ardei Primul… şi ultimul
Ina e o fetiţă drăgălașă.
Cu părul aproape blond, ochi limpezi, de culoarea unui lac năpădit de ierburi, cu buze pline, mereu umede.
Vai, ce fetiță drăgălașă!, repetau, ca niște roboței, oamenii mari. Inei îi venea să-și astup urechile când îi auzea.
Se săturase să fie o fetiţă drăgălașă şi atât. Așa cum se săturase şi de desenele animate. Alt dată le urmărea ore în şir. Acum acestea erau tot mai zgomotoase, cu personaje tot mai ciuda și cu tot mai multe bătăi. Războaie, arme fantastice, urlete, morți.
Ina aştepta să treacă seara, să se culce mama şi tata.
Noaptea era mai multă linişte. Atunci Pit, ariciul alb, ieşea din cuşca lui. Toată ziua dorme iar noaptea tropăia prin cameră cu pași mărunți. Parcă ar cădea bobițe de grindină pe podea, gândea Ina.
Era bucuroasă când îl vedea cum se mişcă prin cameră, uneori foarte repede, de parcă î cerca să prindă ființe doar de el văzute. Un mic spectacol.
Cocoțată într-un fotoliu, Ina îl urmărea pe Pit.
Ariciul sufla zgomotos. Uneori se învârtea în cerc, alteori alerga în linie dreaptă, dispărând sub pat.
– Oare caută ceva? se întrebă Ina amuzată.
– Ziua de ieri!
Ina tresări. I se păruse că aude un glas subțirel şi răstit. Se uită în jur, uşor speriată.
– Nu văd pe nimeni, zise Ina şoptit.
– Adică eu sunt un nimeni?!
Pit se oprise brusc şi întoarse, o clip capul spre ea. Mirarea se răspândi pe chipul Inei.
– O fi… Pit? Ar fi culmea!
– Credeai că-s mut, drăgălaşo?
Da, cel care vorbea era chiar Pit, ariciul ei alb.
– Până acum nu ai scos nicio vorbă, se scuză Ina.
– Pentru că nu am avut chef, de-aia!
– Şi eu fac la fel. Când nu am chef, tac, recunoscu Ina.
Pit bombăni ceva, continuând să se învârtă repejor. Era gimnastica lui de înviorare începută odată cu venirea nopții.
– Trebuie să-ți spun, fetițo, că mă cam plictisesc, mormǎi Pit. Cunosc toate ascunzişurile din camera asta.
– Şi pe mine m-a cuprins plictiseala, zise Ina.
– Mă imiți?
– Nici vorbă! rosti Ina cu glas ferm. M-am săturat chiar şi de desenele animate.
– Ridică-mă, te rog, să văd camera şi de mai sus.
Ina îl luă pe Pit în palme. Il mai ridicase de nenumărate ori, dar îşi dădu seama că ariciului nu-i place să fie contrazis. Era amuzant cum îşi burzuluia țepii lui albi.
Se roti încet cu el, dezvăluindu-i camera unei fetițe drăgălaşe.
Păpuși numeroase, un dulap cu haine, rafturi cu câteva cărți de povești, un tablou cu o pasăre albastră, biroul cu creioane colorate și caiete şi alte obiecte ce țin de o elevă conștiincioasă.
Pit pufnea pe nas, semn că nu descoperea nimic interesant.
Ilustrație din volum de Ana Alfianu
– Putem căuta ceva pe computer, zise Ina cu ezitare în glas.
– Mă enervează ecranul luminos, replică Pit. Îmi atacă ochii.
Ina se bucură, în sinea ei, că nici Pit nu avea chef să deschidă computerul. Prefera să stea de vorbă, chiar dacă ariciul părea îmbufnat. Îi va trece…
Ilustrație din volum de Ana Alfianu
– Ce-i burduful acela? întrebă Pit, arătând cu botul spre rafturi.
– Este un aparat de fotografiat foarte vechi. A fost al bunicului meu.
– Bunicul…?! se miră Pit, cu glas subțire.
– Ai apucat și tu să-l cunoşti, ori nu-ți mai aminteşti?
– Oarecum, bombăni Pit. Mă cam lua peste picior, cu țepii mei albi.
– L-am iubit mult. El era singurul care nu-mi spunea doar: eşti o fetiță drăgălașă. – Îți spunea că eşti una urâțică? întrebă ariciul ironic.
– Zicea că sunt o fetiţă curajoasă!
– Ha-ha, asta-i bună! hohoti ariciul, iar Ina se amuză și ea.
Doar nu se putea supăra pe un arici alb, mic şi plăpând, chiar dacă avea țepi ascuțiți. Pit îi zise să aducă burduful mai aproape, să-l vadă mai bine. Ina îl luă de pe raft și-l puse pe birou, apoi se aşeză pe scaun.
– Burduful se strânge când nu foloseşti aparatul, explică Ina. Dar l-am lăsat așa, arată mult mai interesant. Ca într-un muzeu. Oricum, nu-l mai foloseşte nimeni.
– Se poate vedea înăuntru? întrebă Pit.
– Sigur, uite, deschid capacul ăsta din spatele lui. E un aparat simplu, dar făcea poze frumoase în alb şi negru. Bunicul era pasionat de fotografie.
– Știu.
– Avem câteva albume rămase de la el.
Ina puse ariciul pe birou şi apoi deschise capacul. Pit se apropie, precaut, de deschizătura întunecată.
– Bunicul meu făcea multe glume, rosti Ina zâmbind. Îmi spunea că în interiorul burdufului au mai rămas imagini.
– Și dacă avea dreptate? întrebă Pit. Se vede o luminiță!
– E lentila de la celălalt capăt, explică Ina.
– Hai să intrăm şi să descoperim pe unde a mai umblat bunicul tău, propuse brusc ariciul Pit.
Ina izbucni în râs. Pit o privi mustrător.
– Cum să intrăm, Pit? întrebă Ina, stăpânindu-şi hohotele. Ar trebui să ne facem mici de tot, ca-ntr-o poveste ori un desen animat.
– Râzi ca toanta, se răsti Pit, supărat. Spuneai că bunicul tău te credea deșteaptă.
– Tot nu pricep cum îți imaginezi c-o să pătrundem în burduful aparatului de fotografiat.
– Nu ne micşorăm noi, asta se-ntâmplă doar în basme, începu Pit să explice. Iată ce trebuie făcut: te uiți cu atenție la burduf şi numai la burduf şi te gândeşti că trebuie să fie mai mare și tot mai mare… Iar burduful o să crească și o să tot crească. Eu degeaba aș încerca, am creierul prea mic pentru treaba asta.
Ina își înghiți ultimele rămășițe de râs și își propuse să nu-l mai contrazică pe arici, chiar dacă vorbele lui păreau năstrușnice. Era ca un joc nou și amuzant.
Privi burduful aparatului de fotografiat, care arăta ca o mică peşteră cu trepte negre pe toate laturile sale. Se încruntă, ca să pară hotărâtă.
– Trebuie să uit de tot şi de toate, îşi zise Ina cu voce şoptită. Gândește-te doar la burduf! Așa, Ina… Nu mai există nimic altceva decât darul bunicului.
Ina nu-și mai aminteşte ce s-a petrecut exact şi nici cât timp s-a scurs. Intrase la început în joc mai mult de formă, ca să nu-l supere pe Pit, încruntându-şi sprâncenele şi făcând o mutră cât se poate de serioasă. Apoi privirea parcă i se lipi de aparatul bunicului şi nu o mai putu desprinde de acolo.
Ina devenea tot mai insistentă, tot mai înverşunată.
Fixa burduful precum un şarpe care-şi fixează prada.
După o vreme începu să o doară capul. Uşor, dar apăsător, până când o cuprinse amețeala. Parcă ar fi intrat într-un vârtej, într-o răsucire de vânt.
Se trezi stând pe o treaptă lată și neagră. Uimită, pricepu că era… chiar intrarea în burduful aparatului de fotografiat!
Se vedea un ținut plin de verdeață. Era plat, fără vreun deal ori vreo colină. Iarbă, arbuşti, tot felul de plante, copaci răzleți și undeva, în spatele lor, se putea desluşi imaginea unui castel.
– Zăresc ceva ce seamănă cu un castel, rosti Ina în șoaptă.
– Pare un ţinut destul de vesel, zise Pit. Dar de ce vorbim în şoaptă?
– Nu ştiu. Din precauție.
– Degeaba vorbiți în șoaptă, noi tot v-am găsit! se auzi o voce subțirică, însă fermă.
În clipa următoare, Ina şi Pit fură înconjurați de câțiva soldați înarmați cu sulițe, arcuri și săgeți. Unii aveau și săbii scurte. Toți erau înalți și subţiri, de mai multe culori. Unii verzi, alții roşii, ba unul era chiar portocaliu. Semănau tare bine cu nişte ardei iuți. Ina zâmbi, amuzată. Îşi aminti cât de mult iubea bunicul ardeii iuți. Îi şi cultiva în numeroase ghivece, pe care le punea prin toată casa, spre disperarea celorlalți.
– Suntem arestați? întrebă Pit pe un ton revoltat.
– Ăăă… arestați? se miră soldatul portocaliu. Păi… de ce să fiți arestați?
– Pentru că… se gândi Pit cu voce tare, suntem străini de aceste locuri.
– Noi nu arestăm străinii, răspunse tot soldatul portocaliu, care părea a fi un soi de comandant, ci îi invităm la curtea împăratului nostru.
– Care împărat? întrebă Ina.
– Împăratul Ardei Primul!
Ina îi aruncă lui Pit o privire cu subînțeles. Nu care cumva să izbucnească în râs! Ar fi fost o jignire la adresa împăratului. Pit pricepu şi luă o mutră încruntată.
– Atunci, zise Ina, să mergem. Mă bucur să-l cunosc. Cu siguranță, există și o împărăteasă.
– Există, răspunse scurt ardeiul portocaliu și porni, cu pași fermi, pe o cărare îngustă.
Îl urmară Ina cu Pit, apoi ceilalți soldați, în șir indian.
Fragment din volumul „Ina și ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului” (ilustrații de Ana Alfianu, Editura Corint Junior, 2017)
Scrie un comentariu