Dacă aș vrea să încep cu o glumă, aș spune că în materie de morală sunt Titircă Inimă-Rea, în materie de artă, Titircă Inimă-Bună.

Asta nu înseamnă câtuși de puțin că sunt mai indulgent cu gafele literare decît cu păcatele morale. Dar, în timp ce nu prea m-aș bucura dacă o stradă ar fi denumită după Eugen Barbu, capodoperele lui mi se par mai presus de orice dubiu, și nu mă sfiesc să recunosc asta. Sau, un alt exemplu: nu știu cum să înțeleg faptul că semnătura lui Sadoveanu se află lîngă altele pe o listă pe care sunt condamnați la moarte, în timp ce Baltagul mi se pare un roman extraordinar.

Dar Barbu e un exemplu mai viu. Sadoveanu s-a clasicizat și pace bună. Scriitorii mai recenți sunt judecați mai aspru și, zic eu, mai nedreptățiți. Bunăoară, am scris chiar în paginile astea virtuale că Dincolo de nisipuri este o nuvelă admirabilă. Tot așa sunt gata să jur că atît Groapa, cît și Principele sunt opus magnum-uri de neocolit ale literaturii române dintotdeauna.

Un lucru trebuie înțeles odată și bine. Oricît ne-am amăgi, între artă și morală nu există legături directe, numai indirecte și greu de analizat. Sigur că toți simțim/intuim/știm despre cutare actor care nu mai e bun de nimic, deși talentul i-a fost de netăgăduit, că diminuarea capacității sale actoricești a survenit datorită unor compromisuri și a unui mod de viață. Dar care compromisuri și ce fel de mod de viață, asta e mai greu de descifrat și mai ales de pus pe hîrtie.

Un amic care mi-a bombănit despre UE și despre impotența politicienilor de astăzi a strigat, la un moment dat: „Un alcoolic şi Juncker ăsta! Sigur, și Churchill a băut tot ce curgea pe Tamisa. Dar el a fost un geniu, ăsta e un netot. Asta e toată deosebirea”.

Adică, la urma urmei, diferența stă, în mod esenţial, în personalitatea unuia sau a altuia. Ceea ce e și trist, și plin de farmec.