Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Înstrăinarea privirii

Tocmai mă întorsesem de la Paris. Plănuisem deja, de câteva săptămâni, să merg cu D. la podgoria unei familii de francezi, nu foarte departe de București. Fiecare vertebră a coloanei mele rememora zborul, agitația febrilă a orașului din care tocmai mă întorsesem, căldura aceea interioară a unui frig silențios și a unei tensiuni urbane cu care mă obișnuisem și pe care o priveam, în ultimele momente petrecute acolo, cu afecțiune. Trebuia să renunț la ziua de sâmbătă în care urma, după degustarea de vinuri franco-românești, să ne plimbăm pe câmpurile goale și netede care înconjurau podgoria. Anularea acestei microașteptări mă întrista. Am decis, în cele din urmă, să dau curs invitației. Nu aș fi putut, oricum, rezista pledoariei lui D. pentru ziua aceea, în afara Bucureștiului. D., care m-ar fi convins că trebuie să mergem, cu priceperea ei desăvârșită de profesionist al lumii diplomatice, cu o căldură discursivă și cu acea blândețe rară a gesturilor comune care fac din ea o prezență atât de curativă.

Drumul până la podgoria familiei Thomas mi s-a părut prea scurt. Christine ne-a întâmpinat îmbrăcată în alb, cu zâmbetul ei ondulat și cu o spontaneitate a mișcărilor care mă revitaliza și îmi oferea forța de a rezista unei zile lungi, pe care, în urmă cu câteva ore, nu puteam nici măcar să o cartografiez în schițele geografiei mele imaginative. Denis ne permitea să vedem în albastrul marin al ochilor săi acea pasiune care îl adusese din Burgogne în Săhăteni, un sat în apropierea Bucureștiului, unde o podgorie amețitoare și densă se întinde, într-o intimă apropiere de casa care îi adăpostea. O liniște acută, bine definită, ca pliurile unui plic care nu se mai poate deschide, se strecura printre cărămizile pavajului, prin ghiveciul imens cu flori, prin cămările albe, printre mesele de stejar și coșurile de răchită. Nu se întâmpla absolut nimic. Atât cât putea înregistra privirea mea, nimic din ce era vizibil înainte nu mai era acum la vedere. Timpul se dilatase într-atât de mult încât senzația aceea de schimbare a consistenței lumii în care ne aflam, într-o stare încă incertă de agregare, era dublată de o dematerializare pe care am conștientizat-o mult mai târziu, părăsind podgoria și apropiindu-ne de oraș.

Ochiul viu se dezactivase treptat, fără a-mi lăsa posibilitatea unei alternative, alta decât aceea de a rămâne într-un semiîntuneric luminos, în care mă ghidam după intensitatea senzațiilor. Toate imaginile care veneau să-mi hrănească privirea erau curățate de violența evidenței. Părea că totul trebuia să fie deslușit, descifrat, încărcat cu semnificație. Tot ce venea spre mine erau doar forme, contururi, schițe. Privirea creatoare își urma propria dinamică, uneori extrem de alertă, alteori foarte cuminte. Memoria își pierduse fidelitatea și puterea de reprezentare, nimic din ce priveam atunci nu se asemăna cu nimic din ce privisem cu două clipe în urmă. Lumea se golise de referent. Liniștea aceea laminată, ca o crustă de nedesprins, a fost întreruptă, însă fără să intervină deloc în dinamica stranie a zilei, de un cuplu, prieteni ai familiei Thomas. Privindu-i, în spațiul neîngrădit în care ne aflam, în aerul sălbatic al câmpului, nu puteam să nu mă gândesc la acea imagine ca la o anticipație. Tăcerea însemna atunci nemișcare. Singurii care se mișcau erau cei doi, iar în mișcările lor precise și scurte, lipsite de elasticitate, puteam zări acea componentă activă burgheză pe care o întâlnisem pe străzile muzeale pe care tocmai le părăsisem. Frumusețea lor devenise, în locul în care ne aflam și în liniștea groasă a unei coline urcate pe jos, dovada unei limite irecuperabile a limbajului. De acolo, cei care se exilează într-un infern personal, ca metodă de supraviețuire, ar fi fost alungați. Nimeni nu se mai afla lângă noi. Toți se retrăseseră în cămara albă și răcoroasă. Singurul care nu părăsise foișorul de lemn și liniștea coaptă a grădinii era O., care nu a înțeles decât târziu motivul tăcerii mele. Lumina ochilor săi negri se strecurase printre filtrele soarelui la apus, lăsându-i pe chip o liniște blândă, care ghicea, întotdeauna, fără eroare, dimensiunile zâmbetului care îi era adresat.

După câteva clipe, rugămintea lui O., ,,Descrie-mi ce vezi”, m-a adus și mai aproape de ei, în fața imaginii care stăpânise toată cronologia locului. Atât de aproape, imaginea îmi apărea tot mai clară. Vedeam atunci, pentru prima dată, o imagine lipsită de răni. Tot ce văzusem înainte erau imagini crude, construite printr-un act final al refuzului și al excluderii, imagini a căror memorie era atât de claustrată în sine încât abia le puteai privi. I-am descris lui O. imaginea care se instalase în fața noastră, cea pe care o văzusem eu, dar și cea pe care o văzuse el, a cărei consistență, însă, nu o putea pătrunde. I-am descris: mâinile ei-crenguțe de cireș, împletite deasupra genunchiului acoperit de un material moale, părul ei alb-zăpadă, strâns lejer la baza gâtului, buzele roșu-apus care articulau cuvinte rare și atenuate în franceză, cerceii ei perlă-bob de mazăre, bluza vaporoasă clopot-crin, zâmbetul ei lejer-reținut și mâinile lui-crenguțe de cireș, împletite deasupra genunchiului acoperit de un material moale, părul lui alb-zăpadă, pieptănat dintr-o mișcare precisă, buzele asimetrice care articulau cuvinte rare și atenuate în franceză, puloverul subțire pe gât, zâmbetul lui lejer-reținut. Doar oglinda ar mai fi reflectat o asemănare atât de tulburătoare ca aceea pe care am surprins-o în descrierea pe care tocmai i-o oferisem lui O. După zâmbetul lui minuscul și complice, mi-am dat seama. Văzuse și el. În jocul acela de euri fragile de sticlă, aceeași oglindă indica o distincție tăioasă: între mine, cea îmbrăcată în haina albastru-jandarm, pe aeroportul Charles de Gaulle, grăbită și agitată, în căutarea unei dinamici perfecte, și mine, cea țintuită în loc, al cărui timp se prăbușise dintr-o dată, într-un loc în care agitația și graba nu mai erau referențiale și deveneau cuvinte simple, al căror înțeles rămânea un mister. Senzația aceea de umanizare a timpului devenise atât de acută încât văzusem cum acea imagine, ca un text nescris încă, își schimbă temporalitatea și se narativizează.

La ora la care scriu acest text, la marginea unei mese rotunde, într-o cafenea scandinavă, podgoria, cu liniștea ei sălbatică și cuminte, a rămas de mult în spatele meu. Imaginea lor este cea care mă conține cronologic și nu invers. Mă aflasem atunci în fața timpului, într-o așteptare nesfârșită, nu ca subiect al memorizării, ci ca obiect. La marginea unui corp fără vârstă, într-o stare de emoție familiară. Emoția sfâșiase, în cele din urmă, toate straturile materiale ale apropierii de orice aș fi putut atinge atunci cu privirea. Și, pesemne, tot emoția, în puritatea ei neatinsă, ar fi putut să producă acea desfătare vizuală pe care acum o găsesc improbabilă. Sub incidența acțiunii sale, realitatea se îmblânzise ca o vulpe roșie, cu privire rugătoare, care se așază la picioarele celui care nu refuză să o privească. Există riscul să mai fi văzut o astfel de imagine, dar ca o anomalie a memorării, amintirile mele nu se cristalizează niciodată suficient și se desprind undeva la mijloc, între ceea ce a fost și ceea ce este. Privirea nu mi se înstrăinase niciodată într-atât de mult încât să descopăr cum emoția, ca un soldat în prima sa luptă, anihilează teama de limbaj. Poate că această trecere spontană de partea tăcerii prilejuise emoția și astfel, aflându-mă acolo, ascunsă și negândită de nimeni, emotivitatea se putea declanșa ca o premisă. Și totuși. Citisem, mai demult, într-un jurnal de doliu, o întrebare, pe care am subliniat-o abia la a treia relectură, și pe care mi-am adresat-o și eu, la capătul acestei priviri extinse, o privire dislocată și prelungită ca o pată de vopsea întinsă cu degetul: ,,Oare, toată viața nu am fost decât astfel: emoționat?“.

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu