Floribunda

The „Iu, hu, hu” Lonely Song

Când plimbi toată această amăreală pe străzi – mergând înspre gară, pe sub streșini din care cad hălci de ornamente străvechi, traversând printre șiruri de taxiuri conduse de neoameni cu chip de cartofi, și treci pe lângă prostituate cu pleoape galbene sidefii la amiază, și apoi printre bătrâni cu bagaje, și printre tineri ce mușcă din șaorme și din limba română, iar la capăt privești din toată vâjâiala înainte, către peroane, acolo unde cândva, și-apoi pornești înapoi, pe celălalt drum, prin țigănie o vreme, pe lângă biserici o vreme, spre o casă – te simți deodată pulsând, ești viu, e încă posibilă toată splendida harababură, măreața mizerie, stâng, drept, da, uite că e încă posibil, și asta te face să simți fiorul feroce al fericirii. Și chiar dacă nu durează decât câteva clipe, zvâcnind scurt sub stratul de fiere așa cum tresaltă un greier în iarbă pe sub ștergarul bine întins pentru picnic, pricepi: cum ai mai putea fi fericit fără atâta nefericire?

***

Și știam că undeva, nu foarte departe, oamenii se războiesc la grămadă cu orice le iese în cale – și nu neapărat calea lor, nu a lor. Dacă le iese în cale un câine, se luptă toți cu un câine, iar dacă le iese în cale un negru, se luptă cu un negru, dacă le iese în cale o groapă, se luptă cu o groapă, și dacă le iese în cale o cale, se luptă cu calea. Prea mulți oameni pentru un singur câine, un negru, o groapă, o cale. Ați uitat ce vă doare, ce vă bucură, ce vă face flămânzi, ce vă satură, pe voi, ce vă face să râdeți, ce vă face să plângeți, să sughițați, să vă scărpinați, să cântați, desprinși de ciorchine, așa cum vă vine, să oftați, să cădeți, să vă ușurați și apoi să vă ștergeți, să fluierați, să chiuiți, iu, hu, hu – cu tristețe, așa, mai vioi, prăbușiți înăuntru sau înnebuniți de plăcere, pe o singură voce.

***

Anul trecut, am descoperit o lișiță în plimbările mele, pe Dâmbovița, rătăcită singură undeva dincolo de un pod sau poate anume retrasă din ceea ce trebuie să fie, undeva, lumea ei. Ce apariție bizară. Mai târziu am văzut și perechea de rațe mandarin. Peste iarnă, au dispărut toate. Acum văd că au revenit lișița și rața, fetița. Rățoiul cel viu colorat nu mai este. Mi-a plăcut să le văd împreună, singure fiecare într-o lume atât de străină, ținând cumva aproape una de alta. Nu pescăruși și nu rațe sălbatice. Sirene de pompieri și ambulanțe, încolo și-ncoace. M-am uitat mult timp la ele de dincolo de pod, nu mai era pe mal decât un pescar, rața este prietenoasă, se apropie, lișița nu, însă ea face niște tumbe prin apă, dispare lăsând cercuri uriașe în urmă, apoi apare un pic mai departe, cu spinarea scânteind, plină de perle. Aș fi vrut să văd cum iese pe mal, să-i admir picioroangele fabuloase zărite numai prin poze. Dar n-a ieșit. I-am văzut însă inelul verde de la picior. Îmi face bine prezența acestor păsări atât de aproape de casă, am un loc unde să mă duc când nu am unde mă duce. Gândul că mă alătur lor în acest tablou practic invizibil din centrul orașului, unde vâjâie-n grabă lumea, fără să știe nimeni de noi trei, încremenite într-un timp doar al nostru, două păsări și un om, mă ajută. Trag o linie între mine și lișiță, între lișiță și rața mandarin, între rață și mine. Apoi înscriu triunghiul ăsta mobil într-un cerc. Obosită.

Despre autor

Veronica D. Niculescu

Veronica D. Niculescu

Este scriitor și traducător. A publicat trei volume de proză scurtă: „Adeb”, „Orchestra portocalie” şi „Roşu, roşu, catifea”; cărțile-pereche „Simfonia animalieră” și „Hibernalia”; „Basmul Prințesei Repede-Repede” și „Cad castane din castani” (în colaborare cu Emil Brumaru); și romanul„ Spre văi de jad și sălbăție”. A tradus peste douăzeci și cinci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și câteva animale imaginare.

Scrie un comentariu