Atelier Literatura la feminin

Insula

Nu am niciun regret. Nu e vorba că mi-ar plăcea să stau singur în încăperea asta veche, în care cine știe câte generații de nesupuși au fost bătuți și schingiuiți. Dar adevărul este că nu sunt vinovat. Pur și simplu, oamenii și-au pierdut omenia. Cu cât trece timpul, cu atât îmi dau seama mai bine că m-am născut în locul greșit.

Aseară veneam de la serviciu, obosit și cătrănit. Eram lefter și șefu’ mă amenințase iar că, dacă plec, nu-mi mai dă niciun leu. Ori rămâneam în cloaca aia exploatatoare, pe un salariu de rahat, ori plecam și făceam foamea până când îmi găseam ceva mai bun. Dar aseară eram hotărât să nu mă gândesc la nimic. Mai aveam bani fix de două beri, voiam să le dau pe gât și apoi să mă culc.

În fața magazinului de carne, îmi sare în față Alexia. O fătuță de vreo 10 ani, care cerșește mâncare pentru ea, frații și mama ei. De obicei apare când eu sunt lefter. Sau sunt eu lefter tot timpul? În orice caz, mă îmbrățișează, ca de fiecare dată, și încep să-i explic pe nerăsuflate că mai am fix 8 lei până la salariu, adică până peste o săptămână, și că nu pot să-i dau bani.

-Ce e ăla salariu? mă întreabă.

-Sunt banii pe care îi primesc pentru munca mea, zic.

-Și când îi primești?

-Peste o săptămână.

O văd cum socotește în minte zilele rămase. O mângâi pe păr și îi spun să nu se supere pe mine.

-Nu mă supăr, spune, și îmi arată cutia de medicamente goală pe care o ține în mână. Sunt pentru mama, îi curge sânge din nas și nu se oprește până când nu ia medicamentul. Azi nu și l-a luat. Cu gândul la berile mele, iau cutia și merg până la farmacia din apropiere. Medicamentele costă de trei ori cât bugetul meu. Îi zic farmacistei să-mi dea pastile de 5 lei și i le duc fetei bucuros. Mi-au mai rămas bani de o bere.

-Pentru ce sunt astea? mă întreabă Alexia.

-Păi, ziceai că știi pentru ce sunt. Pentru mama ta, să nu-i mai curgă sânge din nas.

Nu am mai văzut-o niciodată atât de confuză. Sunt pe punctul de a mă îngrijora, dar văd cârciuma de peste drum și o pornesc într-acolo.

Înăuntru miroase a poșircă și sudoare. Cer o bere și mă așez la masa din colț. Nu e multă lume. Pe unii îi știu de prin cartier. Dar parcă nimeni nu are chef de vorbă, toți stau cu ochii în pahar. La lumina chioară a becului murdar, par cu toții răi, aproape fioroși.

Savurez fiecare înghițitură. Și, între timp, mă gândesc cum să fac să mai beau o bere. Sau două.

Când ies din crâșmă, văd, peste drum de non-stop, o mașină de pâine. Are ușile larg deschise și pare că nu e nimeni prin preajmă. Mă apropii și simt mirosul ademenitor de pâine proaspătă. Văd lăzile pline, înghesuite. Mă opresc o clipă și întind mâna, dar chiar atunci îl observ pe șofer venind. Mă prefac că am vrut să mă scarpin și merg mai departe.

Intru la non-stop. La tejghea, o blondă trecută, unguroaică. O știu. Vorbește lungind cuvintele, îndulcindu-le. Cu o voce fermă, îi cer două beri. Mi le aduce și socotește.

-Trece-mă pe caiet. Ți le plătesc peste o săptămână. Ai încredere, sunt om de cuvânt, îi zic.

O văd cum se încruntă și apucă berile. Le pune undeva sub tejghea. De ce naiba nu am fost mai rapid?

-Noi nu suntem de la țară, să avem caiet. Ai bani, primești. Nu ai bani, lasă-mă în pace.

-Și o oaie e mai omenoasă ca tine, femeie. Nu vezi că îmi arde buza după o bere? Ți-am zis că ți-o plătesc, arăt eu a mincinos?

Nervos, dau un șut în vitrină și vitrina se sparge. Mă văd înconjurat de cioburi, pachete de biscuiți, tablete de ciocolată și pungi de napolitane. Mă panichez și zic:

-Uite, proasto, vezi ce ai făcut? Totul e din cauza ta. Pentru că ești zgârcită. Îl aperi pe șefu-tău, în loc să ții cu cei ca tine. Pun pariu că îți dă un salariu de mizerie.

Mă aplec, iau un pachet de biscuiți cu cremă și ies cât pot de demn, în timp ce unguroaica plânge și se vaită pe limba ei.

Când dau să intru în scară, aud muzică din apartamentul de vizavi de al meu. Sun la ușă și îmi deschide un student care s-a mutat de curând aici, în chirie. Dă să-mi închidă ușa în nas, dar îl iau cu binișorul:

-Tinere, suntem vecini deja de vreo lună, și încă nu am ajuns să ne cunoaștem. Lasă-mă să intru, omenește-mă cu ceva de băut și hai să stăm de vorbă. Că doar nu suntem săbatici.

Dă din mână a lehamite și pleacă, dar lasă ușa deschisă. Dau o raită, să văd pe unde sunt sticlele. Apartamentul e fix ca al meu, dar în oglindă. În dormitor, gagica de la 4 călărește un puști. Fundul ei mare și alb se ridică și coboară ritmic, iar eu stau și mă uit la el ca hipnotizat. Ea întoarce capul, îmi zâmbește, apoi își vede de treabă. Fac câțiva pași spre pat. Puștiul mă observă și se crizează:

-Ieși afară, perversule! Ce crezi că faci?!

Îi rânjesc și apoi mă retrag, nu fără regrete. În bucătărie găsesc o pâine feliată și un borcan de carne în untură. Înfulec câteva felii, golesc borcanul și îl arunc la gunoi. Ar fi mers și niște castraveți murați, dar asta e. După ușă, în spatele coșului de gunoi, văd o sticlă. O sticlă de vodcă, nedesfăcută. O bag sub haină și mă strecor printre tinerii gălăgioși, deja cam afumați. Intru la baie, închid ușa cu zăvorul, deschid cu grijă sticla și dau pe gât o dușcă. Mă așez pe jos, pe covorașul moale, între WC și chiuvetă, și savurez băutura. Simt cum sângele mi se pune în mișcare, simt cum amăreala de pe suflet se spală. Mă sprijin de perete și îmi imaginez că sunt pe o plajă cu nisip alb, palmieri și gagici goale. Sunt bogat, am propria mea insulă, nu am nevoie să muncesc. Ceva mai încolo, Alexia construiește un castel de nisip. Ridic ochii spre ocean: în depărtare, un om se îneacă. E chiar șeful meu, care strigă după ajutor. Ridic spre el paharul de Cuba Libre cu gheață și îi fac cu mâna. Apoi se face liniște, se aud doar valurile, iar pe linia apei nu mai văd nimic.

S-a înnorat. Vine furtuna. Se aud bubuituri. Deschid ochii, uimit. Chiar atunci, lângă mine apare, smulgând ușa din țâțâni, un polițist. Apoi alți doi își bagă capul pe ușă. Mă apucă strâns de brațe și mă târăsc după ei. Valurile îmi sună încă în urechi.

Despre autor

Anca Goja

Anca Goja

Anca Goja (n. 1978, Baia Mare) a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat volumele de proză scurtă „Zăpadă neagră și alte povestiri” (Tracus Arte, 2014), „Fabrica de fericire” (Școala Ardeleană, 2016) și „360 de grade” (Editura Paralela 45, 2018). Apare în mai multe antologii, precum „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism” (Polirom, 2014) și „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.