Traduceri

„Ochii” de Guillermo Estrella

Se căsătoriră, şi nunta fu pentru dânşii ca un vis de cântări şi de mireasmă.

Apoi moartea pătrunse în casă şi bărbatul rămase întins fără suflare. Văduva aiură de durere. Toate amănuntele priveghiului parcă se-ntreceau să-i arate proporţiile pierderii suferite: sicriul croit cât mai larg, ca să-ncapă într-însul masivul trup viril; hrisoavele îngălbenite ce stăteau mărturie pentru viţa lui aleasă; prezenţa unui necunoscut venit să răsplătească în felul său un neştiut gest de bunătate.

Prietenele dădură buzna cu droaia. Soseau plângând, surescitate încă din tindă de atmosfera macabră a ceremoniei mortuare.

– Biata de Julia! – exclamau ele, pătrunzând ca un talaz negru înspre odăi. Majoritatea erau tinere: prietene de ceaiuri şi de sindrofii, care fuseseră de faţă la logodna celor doi. Care mai de care, după ce-şi tamponase ochii cu batista, rămânea cu privirea pierdută, într-o tăcere religioasă. Poate că în adâncul fiinţei sale simţea o intimă văduvie; se redeşteptase pesemne durerea pierderii vreunui bărbat răpit mai curând de altă femeie decât de moarte. Se afla acolo femeia căreia Tito îi făcuse curte înainte de-a cădea sub vraja celeilalte; se afla şi cea care-l adorase în tăcere; se mai afla urâta care-l iubise fără cea mai slabă nădejde, şi fără s-o ascundă.

Eram şi eu un prieten de-al lui Tito, şi m-am dus să-l văd pentru ultima oară. La intrare, una din rubedeniile care-s totdeauna nelipsite îmi tăie calea:

– Ce preferaţi, să luaţi cafeaua, sau să-l vedeţi mai întâi pe răposat?

Alesei cafeaua. Hohote convulsive răzbăteau din încăperile învecinate, mascate de jaluzele cu deschizătura în sus, ca un perdaf în răspăr. Venea dintr-acolo un vaier nedesluşit, întretăiat, iar când cinstirile femeilor ajungeau la paroxism, iată că se înălţa precipitat glasul văduvei, pe un nu ştiu ce ton nepotrivit, ca de sfidare: „Tito! Tito al meu! Numai al meu!”.

Presupunând că se pregăteau să se-ndrepte spre odaia mortuară, vrusei să evit întâlnirea. Am detestat dintotdeauna priveliştea femeilor care plâng. Încep prin a-mi da o imensă senzaţie de descumpănire, şi sfârşesc prin a-mi părea cumplit de agasante. De aceea hotărâi să-mi amân vizita.

Rămăsei în patio, ascultând conversaţia unui grup de bărbaţi. Erau cu toţii din acelaşi birou şi, aşa cum e firesc, nu-ntârziară să se ambaleze într-o dispută politică. Dar n-am fost prost inspirat rămânând acolo. Trecu văduva înspre salonul mortuar, susţinută de prietene intime, mai trecură şi alte înlăcrimate, alcătuindu-i alaiul de bocitoare. Julia mă salută în trecere, cu mâhnire, şi lăsă să-i scape următoarele vorbe, înainte de-a merge mai departe:

– Ai zice că-i viu!

Începură să intre în încăperea funebră. Şi atunci văzui faptul. Abia călcaseră pragul, femeile se-ndreptau iute din şale, îşi ştergeau ochii, îşi aranjau părul cu un gest fugar, deşi precis. Domnul să mă ierte dacă mi s-a năzărit, dar în clipele acelea lucrul mi-a părut evident. Ai fi zis chiar că le lipsea pudriera!

Ceva înlăuntrul meu se scandaliză. Era oare cu putinţă, Dumnezeule! ca femeile să trebuiască musai să se aranjeze chiar şi ca să vadă un bărbat mort?

Intrai brusc în încăpere, trecui prin grupul de femei şi mă dădui mai aproape de sicriu. Uitându-mă într-însul, un amănunt îmi oferi cheia acelei smintite frivolităţi femeieşti.

Cadavrul avea ochii deschişi în cutia lui de acaju!

Atunci pricepui înţelesul strigătului puternic de mai-nainte, ce se repeta acum, ca o provocare către toate femeile; strigătul cel cu un straniu, formidabil, acaparator ton de sfidare: „Al meu! Numai al meu!”.

Era ceva mai mult decât o durere.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „Los ojos” (din volumul „El dueño del incendio”)

 

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu