Flash fiction stories Nr. 225

Flash fiction stories – noiembrie 2021 (III)

Reach content for the Google search „flash fiction”, „literomania”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 Zâna demisiilor
Emilia Crosman

 

Zâna demisiilor este o zână mică, de fapt cea mai mică zână din tărâmul Capitalismului. Dar să nu credeți că este o zână lipsită de putere de convingere. Dimpotrivă, zâna noastră poate să convingă pe oricine să-i asculte îndemnul cât ai pocni din degete.

Dumneaei își petrece timpul cutreierând mall-urile și clădirile de birouri – de piețe și alte domenii de activitate se ocupă zânele din subordinea ei –, în căutare de potențiali demisionari și-și folosește bagheta magică ajutându-i cu generozitatea ei nemăsurată să-și îndeplinească visurile. Cum? Pur și simplu îi pocnește în frunte cu bagheta și le poruncește să le spună șefilor, plini de curaj și fără regrete (cel puțin pentru câteva secunde), că ei vor să-și dea demisia pentru că au lucruri mai importante de făcut decât să se liofilizeze stând acolo.

Că vor fi fericiți sau nu după asemenea bravură, nu-și face prea multe griji pentru că, oricum, nu ține de ea să facă asemenea minune. Tot ce o interesează pe zână este să nu mai vadă oameni care-și irosesc potențialul și viața rămânând legați, din comoditate sau din frică, de locuri de muncă nepotrivite.

S-a săturat să vadă cum acceptă mereu să facă compromisuri bieții oameni. Mai mult, nu suportă să audă voci stridente care biciuiesc fără milă angajații neputincioși: Refill, refill, rafturile sunt goale! Leneșilor, eu vă plătesc să mă înec cu praful din magazin când vă vizitez? Ați venit să munciți sau să stați pe telefon? Sunt cu ochii pe voi! O să vă taxez pentru fiecare greșeală. Sau: Nu ați îndeplinit target-ul pe luna aceasta. Trebuie să vă întoarceți din concediu. Este o lipsă totală de responsabilitate să nu mai răspundeți la telefon imediat ce se termină programul de muncă. Unde s-a mai pomenit așa ceva?

Atunci când aceste voci malițioase îi sfredelesc urechile, mânată de indignare, se umple de putere și lovește energic frunțile săracelor victime ale destinului cu magnanimitate și cu o viteză excepțională. Cu atât de multă putere încât, aproape de fiecare dată, îi trimite acasă și cu un cucui drept amintire. Pac! Pac! Mici eroi din voi eu fac.

Câteodată este suficient de năzdrăvană încât să le răpească șefilor-prădători chiar și trei angajați dintr-o lovitură sau toată echipa dacă consideră că este necesar. Câtă satisfacție! Zâna pleacă mereu acasă frecându-și mâinile de bucurie și felicitându-se că a făcut o treabă bună. Ăsta da noroc – să faci ce-ți place!

Flash fiction

Abonament la sala de box 
Cristina-Maria Mitrea

 

Soarele de iunie fierbea la foc mare în Piaţa Universităţii de vreo două ore. Maia avea pauză între cursuri şi aştepta aproape leșinată troleul care să o ducă la Kogălniceanu, la cămin. Ținea strâns o mapă groasă la subraț și se străduia să-și prindă într-un coc părul lung și castaniu.

Locuia chiar deasupra Teatrului Bulandra, împărţind camera cu Bolo, o blondă plăcută care se farda strident, visa să se mărite cu un arab şi era mereu la dietă cu mere. „5 mere pe zi, 5 kilograme pe săptămână”: așa promitea în fiecare dimineaţă de luni, iar seara de marţi o găsea la patiseria din colţ înfulecând brânzoaice.

Maia nu visa nici la arabi, nici nu se chinuia cu diete absurde. Ea voia să învețe și să fie independentă. Avea un stil vestimentar cam sobru pentru cei 19 ani ai ei, dar bărbaţii tindeau să-i cadă laţi în faţă înainte s-o cunoască prea bine, poate datorită ochilor mari, în culoarea cafelei prăjite, pe care şi-i sublinia cu un dermatograf negru sau poate datorită zâmbetului alb ca zăpada. Nu ca zăpada din Bucureşti, care se transforma rapid într-o pastă gri-maronie, ci precum zăpada de pe câmpurile Olteniei, unde crescuse şi alergase în copilărie.

Troleul opri cu o smucitură şi pe ușile deschise coborâră vreo 15 inși, bucuroși să scape din infernul pe roți. Masa de oameni transpiraţi din staţie luă cu asalt ușa din față. În anii ’80, regula care spunea că pe uşa din faţă doar se urcă, nu se și coboară, era respectată cu strictețe. Maia îşi făcu şi ea loc cu greu printre sacoşele unei femei şi se strecură în apropierea unei bare de suţinere.

Era subţirică şi scundă, şi lumea nu se încurca de ea mai deloc. Troleul ţâşni în sfârşit spre Cişmigiu în timp ce lumea se chinuia să rămână în poziţie de drepţi. Cu privirea spre şofer, Maia se gândea la prăjitura cu mere care o aştepta la patiseria de pe colţ şi la un pahar de lapte bătut pe care l-ar fi asortat cu felia.

După Cişmigiu, lumea din troleu părea să se mai fi împrăştiat, dar Maia încă se simţea înghesuită de la spate. Întorcând privirea, constată cu uimire că troleul aproape se golise, dar în spatele ei stătea un bărbat pe la vreo 40 de ani, uscăţiv şi cu o mutră libidinoasă, care o tot înghiontea.

Se încruntă instantaneu, iar respectivul nu avu timp să se dea în spate, pentru că Maia îl şi pocni de vreo două ori cu mapa peste un braţ şi începu să strige:

– Ce faci, dom’le, n-ai loc, de mă tot împingi? Nu vezi că troleul e gol?!

Individul, luat prin surprindere, încercă să se apere cu jumătate de gură:

– Ce ai, duduie, ce…?

Nu apucă să continue, că Maia îi mai trăsni una cu mapa peste mâna cu care nu se ţinea de bară, strigând:

– Auzi, ţi se pare că sunt tâmpită? Mi-ai pus mâna pe fund, ce te mai prefaci acum că n-ai făcut nimic?

Cele câteva persoane din spatele troleului clătinau din cap şi se repeziră în favoarea Maiei: „ia uite-l, mă, porcu’, să pună mâna pe fată…”, „bravo ei că a ripostat”, ba un tip cam de-o seamă cu ea, care stătuse cu nasul într-o carte până să înceapă scena, chiar se apropie, scrutându-l amenințător pe mârlan.

Maia coborî la Kogălniceanu, agresorul agresat de asemenea, dar de cum puse piciorul pe astfalt, o rupse la fugă fără să se uite în urma lui. Fata îl urmări cu privirea până îl văzu că dispare, se gândea ca nu cumva să vină după ea.

Ajunsă în cameră, Maia dădu peste Bolo. Aşezată pe un scaun la geam, într-o rochiță subțire, fata îşi aranja unghiile tacticoasă, cu un prosop înfăşurat pe cap.

– Ce faci, fată, vii de la cursuri?

– Păi de unde vrei?

– Şi ce te răsteşti aşa, te-ai sculat cu fundu’-n sus?

– E, bine că eşti tu deşteaptă! M-am enervat că mi-a pus unu’ mâna pe fund în troleu!

Bolo rămase cu o unghie în aer:

– Şi ce-ai făcut?

– I-am dat câteva mape peste mâini!

– Fată, numa’ tu puteai să fii aşa curajoasă, dacă te lua ăla la bătaie?

– E, mă lua! Îi trăgeam un picior de nu mai putea să dea naştere la alţi neterminați ca el!

Pe Bolo o păli un râs ca al Juliei Joberts, cu scaunul dat pe spate, mai să cadă. Ea oricum râdea din orice, dar acum i se părea culmea că fătuca asta care stătea în cameră cu ea e un soi de eroină care îşi poartă singură de grijă mereu.

Când se linişti, clătină din cap, zâmbind ca pentru sine. Se gândea că Maia asta o s-o păţească într-o bună zi, are prea mult curaj pentru cât de mică şi firavă e. Olteancă, ce vrei… sânge iute. Bine, nici sângele ei moldovenesc nu ar fi trebuit să fie prea calm, se gândi Bolo. Asta dacă părinţii ei nu ar fi fost nişte ardeleni paşnici care se mutaseră la Dorohoi, unde venise ea pe lume. Oricum, o admira pe Maia, de ce să nu recunoască. O cunoştea de opt luni, de când începuseră anul al doilea, şi învăţase atâtea de la ea.

– Auzi, fată, o să-ţi fac un abonament la un club de box, strigă deodată Bolo, lovită de-o idee. Măcar aşa o să fii şi tu pregătită să le răspunzi oficial atacatorilor. Să-i loveşti unde trebuie.

– Bine, să-mi dai de ziua mea, fu de acord Maia. Promit să nu lipsesc la nicio oră!

Câteva secunde nu se auzi decât pila albastră care alerga pe unghiile micuţe ale blondinei.

– Fată… continuă Bolo cu gravitate, în cele din urmă. Da’ dacă la clubul unde o să boxezi tu e şi vreun arab, să ştii că vin şi eu cu tine!

Flash fiction

Golfina
Alexandra Niculescu

 

Golfina e o ţestoasă, golfo e un pierde-vară în spaniolă. Citim şi noi ştirile, ca-n cartea lui Cortázar, aia de ţi-am zis, „Cartea lui Manuel”. Vulnerabilă, nu oricum, ţestoasa, nu cartea. Da, erau fragmente întregi din ştiri – trebuiau traduse şi, poate, înţelese. Aşa acum: lepidochelys olivacea e numele ei simandicos, intelectual, latin. 300 de Golfinas au fost găsite pe o plajă din Oaxaca, Mexico – n-au mai reuşit să-şi depună ouăle. Numai femele. Investigaţia a început, ca în „Scandalul secolului” –  şi acolo cât s-au învârtit în jurul cozii în povestirea lui Márquez: declaraţii, reconstituirea scenei, răzgândit, revenit, alte şi alte personaje, acţiuni, ordinea lor, acum se găseau vinovaţii, acum apăreau alţii, şi nici Wilma nu era cum se ştia.

Ce s-a întâmpat cu cele 300 de Golfinas? Chiar au fost prinse în plasele de pescuit din apele mari sau în plasele fantomă, care sunt plase abandonate, cam ca un castel fantomă în apă, nu? Altceva poate o să arate investigaţia, ştirea a trecut, nu cred c-o să se mai spună nimic. Dar cineva acolo, în Oaxaca, luptă să afle adevărul: e un reporter la început, un Márquez tânăr. Abia a ieşit din facultate şi vrea să mai scrie şi despre altceva decât despre politicieni corupţi şi droguri şi răpiri şi tortúri, vrea să provoace în cititor o emoţie nouă, nu ură, nu furie, nu nevoie de răzbunare, poate iubire pentru cele 300 de Golfinas şi toate ouăle care n-au ajuns să fie ţestoase.

Aleargă reporterul în toate părţile, are cămaşa transpirată, e de in şi se lipeşte de pielea lui, dar el nu se gândeşte la asta, are părul ondulat cum numai acolo au bărbaţii, e mic – adică foarte scund –, tânăr şi naiv, şi intră peste tot, bate, dar n-aşteaptă răspunsul, dacă aştepţi răspunsul rişti să stai cu anii în faţa uşilor, iar uşile sunt aşa înalte, astea la care bate el sunt galben-pai şi se zgâlţâie uşor pentru că sunt foarte vechi, n-au fost încă înlocuite, s-a început cu etajele superioare, acolo au apărut deja alea capitonate, să nu se mai audă ce se vorbeşte înăuntru, pentru că oamenii au obiceiul urât să stea să asculte pe la uşi. El bate, intră şi se prezintă, deşi numele lui nu spune nimic nimănui, nu se aşază pentru că mai are multe uşi pe care să le împingă singur, şi pentru că oricum nu e invitat, dar pune întrebări, cu vocea lui piţigăiată, dar acuzatoare, pentru că intuieşte că undeva în birourile astea pluteşte sau se piteşte adevărul, şi el vrea să-l dea oamenilor, chiar dacă ei poate au şi uitat ştirea, în fond ce le ieşea lor? Le dă cineva ceva? La asta se rezumă pentru ei, dar el pune întrebare după întrebare şi sugerează răspunsuri şi ajunge practic să vorbească singur, în timp ce e privit cu un zâmbet larg şi invitat – de data asta – politicos, dar ferm, să se care odată din birou şi să nu mai calce vreodată pe-acolo.

După ce termină cu uşile, ajunge pe plajă, în aceeaşi cămaşă lipită de el, cu acelaşi păr buclat în care fetele ar vrea să-şi afunde degetele, dacă totuşi ar fi deja cineva, dacă ar avea măcar un milion de urmăritori pe instagram, cum era cântecul ăla yo quiero tener un millón de amigos, dar pe el nu-l preocupă nimic din toate astea. E pe o plajă din Oaxaca, se încruntă şi nu înţelege de ce n-a rămas nici urmă din cele 300 de Golfinas, cine s-a mobilizat aşa repede, uite, domne, că, în sfârşit, se mobilizează, ar spune cineva răutăcios, dar nu el, pentru că el s-a aşezat pe jos şi ia nisip cald în pumn şi-l examinează, dar e prea curat, se spală nisipul cum se spală banii, ar spune altcineva, la fel de răutăcios, aici nu s-a întâmplat nimic, îşi spune el, nu te mai holba aşa, s-a rezolvat ce trebuia să se rezolve, vrei tu să descâlceşti povestea celor 300 de Golfinas când eşti şi tu una dintre ele, poate nu ştii, poate te vezi altfel, poate te crezi deştept pentru că ai terminat facultatea, poate nu ţi-e frică pentru ca încă n-ai cunoscut nimic, eşti şi tu o Golfina care încă n-a ajuns nici măcar aproape de plasă, şi de-asta te zbaţi să afli ce şi de ce. Se ridică şi bate plaja în lung şi-n lat, şi aude glasul maică-sii, cum îl aude în fiecare seară când ajunge acasă: viaţa nu e ce-ai învăţat tu acolo, şi el râde pentru că ştie că oamenii s-au schimbat, că sunt ca el, că totul o să fie clar şi logic şi corect, şi acum priveşte marea fără valuri şi trebuie să afle despre plasele de pescuit, asta trebuie să investigheze, pentru că deducţii nu se pricepe să facă, nu e vreun Colombo, e la început şi merge la singurul om care ştie tot despre plasele de pescuit, ţestoase şi mare, dar el n-are chef să vorbească, vezi c-o să răstorni tu mersul lucrurilor, s-a întâmplat şi gata, sunt atâtea ţestoase încă, nu rămâne lumea fără ţestoase, n-avea tu grija lor.

A doua zi ştirea cu cele 300 de Golfinas nu mai e de interes, acum apare mare poza celor de la G20. E şi un video. Sunt toţi aliniaţi în faţă la Fontana di Trevi. Arată frumos fântâna şi turiştii n-au fost lăsaţi să se apropie azi pentru că se desfăşoară ceva serios, e vorba de un summit internaţional, oamenii ăştia au costume noi cu toţii, şi Angela Merkel are sacoul ei albastru şi zâmbeşte copilăreşte. Videoul arată cum Macron trece vesel pe la fiecare şi înmânează câte o monedă, are el pentru toată lumea, cineva s-a ocupat de asta. El ştie superstiţia sau obiceiul cu aruncatul monedei peste cap ca să ţi se împlinească o dorinţă, aşa că fiecare apucă bucuros moneda din mâna francezului şi o aruncă: unii zâmbesc, unii râd, unii rămân serioşi, sacourile se strâmbă când braţele se ridică. Banii plesnesc apa din fântână şi ajung pe fundul ei, fiecare cu dorinţa lipită bine, nicio dorinţă ca în  „How to Marry a Millionaire”, pentru că  aici e vorba de alte lucruri. Părul blond al lui Boris Johnson se smuceşte în toate părţile, deşi nu bate vântul, dar el, Boris, se agită, e fericit, de fapt, pentru că are o soţie tânără, o să mai aibă încă un copil frumos, au fost de curând în vacanţă, şi acum dorinţa lui e ca totul să meargă exact cum vrea el, şi Macron s-o lase mai moale, şi oamenii să nu se mai ia de deciziile lui, pentru că în definitiv nu sunt doar ale lui. Monedele stau acum unele lângă altele, fântâna a fost special curăţată cu o seară înainte şi toţi banii au fost scoşi ca să nu se suprapună dorinţele comune cu dorinţele celor douăzeci şi să se încaiere acolo pe fundul celui mai fotografiat loc din lume.

Jurnalistul din Oaxaca n-a ajuns niciodată la Roma, nici la Cancún, dar e acolo, în aceeaşi cămaşă de in, cu părul mai murdar decât ieri, puţin mai încruntat şi i se pare că vede o Golfina, speră tare mult să nu fie un miraj pentru că n-a stat decât o zi pe plajă şi au trecut mulţi nori, se apropie încet şi vede că se mişcă ţestoasa, nu se îndepărtează, vine direct spre el, poate l-a văzut şi ea, se apropie unul de altul, şi el nu ştie exact ce să facă, dar nu mai contează pentru că e în faţa Golfinei, şi e începutul firului pe care trebuie să meargă, chiar dacă asta înseamnă să vorbească cu Golfina, pentru că nimeni altcineva n-a vrut să-i răspundă la întrebări.

Flash fiction

       Roșu
      Monica Petrean

 

Tatăl nostru, care ești în ceruri, măcar atît știu și eu să zic, trebuie să îmi mișc buzele, altfel toate babele ăstea din biserică sunt cu ochii pe mine, nu că nu ar fi, oricum, am văzut cum s-au uitat la mine atunci când am intrat, cine e maică, ce e maică, e fată sau băiat, e drept tunsoarea și hainele mele le cam dădeau dreptate, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta, hai părințele, termină odată cu slujba sau ce faci tu aici, am venit să-mi respect pariul, pariul nostru, de acum 20 de ani, ăla în care, dacă tu ajungeai vreodată preot, mai ții minte, nimeni nu îți dădea nicio șansă, eu, fosta ta iubită, îmbrăcată provocator, o să vin să mă spovedesc în bisericuța ta, o să stau sub poalele tale, habar n-am cum se cheamă ele, o să-ți spun vrute și nevrute, o să te mângîi încet pe picioare, o să ajung la, precum în cer așa și pe pămînt, m-ai privit cu coada ochiului cînd am intrat, oare m-ai recunoscut, oare de ce lungești slujba acum, de teamă sau o faci pentru babele ăstea care te privesc ca pe Dumnezeu, pardon, trimisul lui Dumnezeu, unsul lui Dumnezeu, pîinea noastră cea de toate zilele, se termină cuvintele, părințele, și eu alte rugăciuni nu mai știu și intră babele la îndoieli și parcă, ascultându-te cum torăi întruna despre Domnul, îmi piere tot cheful să ți-o mai sug, părințele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, te văd cum te chinui să îți ascunzi mirarea, ești tot așa, frumos, poate puțin mai cărunt, însă ochii tăi sunt la fel de vii și de verzi, precum și noi iertăm gresiților nostri, și nu ne duce pe noi în ispită și ne mântuiește de cel rău, ai intrat în altar, oare înseamnă că ai terminat slujba, vreau să mă spovedesc, părinte, azi nu mai spovedim, s-a închis, mâine dimineață, dacă doriți, nu m-ai recunoscut, părințele, Căci a Ta este Împărăția și Puterea și Mărirea, În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

 

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.