Viața dublă a lui Franz Kafka

„Jurnalul” lui Franz Kafka a apărut, din câte știu, la noi, în două variante de traducere: prima aparținând lui Radu Gabriel Pârvu (apărută la RAO, în 2006, apoi la Pandora M, în 2021) și cea de-a doua, lui Mircea Ivănescu (apărută fragmentar sau în întregime în anii ’80 și ’90 la Editura Univers, reluată, în 2022, la Humanitas Fiction, editură care i-a și dedicat de altfel o colecție scriitorului praghez). În rândurile următoare, mă voi referi la ediția de la Humanitas Fiction, îngrijită de Roxana Albu, care reia traducerea lui Mircea Ivănescu, cu câteva manuscrise și desene ale lui Kafka.

Notațiile din jurnal au ca dată de început anul 1910, an în care Franz Kafka avea 33 de ani, și se sfârșesc în 1923, cu un an înaintea morții scriitorului. În cei treisprezece ani prinși în jurnalele sale, Franz Kafka notează uneori cu fervoare, umplând pagini întregi, alteori, prins în viața de zi cu zi la compania de asigurări sau în fabrica tatălui său, nu reușește să pună pe hârtie decât câteva rânduri nervoase și scurte, în care depresia și tristețea scriitorului obligat să se dedice unor lucruri prea puțin importante în comparație cu scrisul capătă forma unor lamentații sau meditații pe tema scrisului sau a literaturii. De altfel, jurnalul său devine încă din primele sale pagini un șantier literar, cu foarte multe bucăți de proză neterminate în cea mai mare parte, bruioane provocatoare, pe care dacă le-ar fi terminat acestea ar fi putut atinge sau chiar depăși calitatea prozelor apărute în volum în timpul vieții sale sau postum. Bineînțeles, scrisul este tema principală a notațiilor sale. Mai exact, imposibilitatea de-a scrie, autorul invocând aici diverse motive: haosul și gălăgia din casele în care a locuit sau prea puținul timp rămas liber în afara orelor de lucru. Sau (și acesta este, cred eu, principalul motiv) disprețul familiei – în special al tatălui – pentru ceea ce-l preocupa cu adevărat pe Franz, cel mai mare, ce-i drept, dintre copiii unei familii înstărite de comercianți, pe umerii căruia căzuse (cel puțin ipotetic) corvada moștenirii afacerilor întemeiate de tată. Notația din 19 februarie 1911, de exemplu, una din multele care surprind nemulțumirea lui Kafka, ilustrează foarte bine cele de mai sus (mai mult, aceste rânduri din februarie 1919 sunt, în fapt, pare-se, schița unei scrisori adresate unuia dintre superiorii ierarhici din firma unde lucra în acel moment Kafka, de unde și încercarea de a pune în surdină, fără succes, motivul principal al supărării – timpul irosit la locul de muncă):

„Astăzi dimineață, când am vrut să mă dau jos din pat, pur și simplu nu m-am putut ține pe picioare. Lucrul are un temei cât se poate de simplu, sunt, în adevăratul înțeles al cuvântului, surmenat. Nu din cauza biroului, ci după tot ce lucrez în afară de munca mea acolo. Slujba nu contribuie decât într-o măsură nevinovată la asta, și numai în sensul că, dacă n-ar trebui să mă duc la birou, aș putea trăi liniștit pentru scrisul meu și nu mi-aș irosi aceste șase ceasuri pe zi care, mai ales, vineri și sâmbătă, săptămâna asta, când eram plin de gândurile mele, m-au chinuit cât dumneata nu ți-ai putea închipui. În sfârșit, știu foarte bine că toate astea sunt doar vorbe, că vinovat sunt doar eu singur, iar slujba nu ridică împotriva mea decât cele mai limpezi și justificate pretenții. Numai că duc o viață dublă, înspăimântătoare, din care, după toate probabilitățile, nu există altă cale de ieșire decât nebunia. Scriu toate astea acum, când s-a făcut dimineață de-a binelea, și, desigur, nu le-aș fi scris dacă nu ar fi atât de adevărate și dacă eu nu te-aș iubi pe dumneata ca pe un fiu.

De altfel, mâine sigur am să fiu în stare să mă controlez și să merg la birou, unde primul lucru pe care am să-l aud are să fie că ai de gând să mă dai afară din secția dumitale.”

În fapt, „lumea monstruoasă” nu era cea din capul său, cum credea Kafka, ci, în acest caz, lumea din jur, lumea reală, care, prin mecanismele sale reci și inerțiale, acaparează individul, fără nicio șansă de scăpare.

Foarte sugestivă și totodată de un adevăr incontestabil este, aș spune, din acest punct de vedere, și descrierea lui Franz Kafka făcută de Ernst Pawel în biografia din 1984 dedicată scriitorului praghez, descriere reprodusă în secțiunea de note a „Jurnalului” apărut la Humanitas Fiction:

„Slujba sa îi acorda un oarecare sprijin, îi dădea oarecum pământ sub picioare, chiar dacă un asemenea sprijin era mai degrabă o sârmă întinsă între cei doi poli ai existenței sale, pe care el trebuia în fiecare dimineață să execute un fel de echilibristică somnambulică. Nici chiar înclinația sa aparentă față de vocația asumată nu-l mai putea mulțumi multă vreme. Dimpotrivă, prețul pe care trebuia să-l plătească pentru recunoașterea socială, succesul, promovările în funcție reprezenta timpul și energia sacrificate și care apoi îi lipseau pentru ceea ce el considera a fi adevărata misiune a vieții sale. Cel puțin așa credea și simțea el pe atunci – și mai târziu. Faptul că ulterior, în timpul lungilor sale perioade de concediu, nu reușea uneori să aștearnă chiar nici un rând pe hârtie, nu era pentru el un contraargument. După câțiva ani, când, pe de o parte, slujba își pierduse cu totul atracția noutății, iar, pe de altă parte, talentul său creator se manifestase pentru prima dată cu adevărat, el socotea că cerințele slujbei erau răspunzătoare pentru covârșitoarele accese de depresie nervoasă care-i răpeau orice putere creatoare și constata că nu mai putea face față prin niciun fel de mijloace raționale acestor cerințe…”

Cu toate astea, Franz Kafka nu se vedea în postura unui paria, a unui element de la marginea societății. Niciodată nu și-a asumat acest rol, iar una dintre dorințele sale era aceea de a-și întemeia o familie. Tribulațiile erotice nu au lipsit din viața sa, dimpotrivă. În jurnal avem multe însemnări legate de această nevoie, care și ea contravenea, de unde ezitarea lui Kafka de a face acest pas, dorinței de a avea mai mult timp pentru scris. Cel puțin două femei surprinde cu insistență în însemnările sale. Este vorba despre Felice Bauer, cu care a fost logodit pentru scurtă vreme, și Milena Jesenská, traducătoarea prozelor lui Franz Kafka în cehă, cu care acesta a avut o aventură. Celor interesați de mai multe amănunte legate de relațiile tumultuoase cu cele două iubite le recomand volumele apărute recent la Pandora M: „Scrisori către Felice” și „Scrisori către Milena”, ambele în traducerea lui Radu Gabriel Pârvu. În schimb, o frază, cenzurată în alte ediții ale „Jurnalului”, mi-a atras în mod deosebit atenția, o frază care spune multe nu doar despre Franz Kafka (deși el a exprimat-o atât de bine!), ci și despre viața erotică (sau sexuală) a bărbaților de la început de secol XX: „Am trecut prin fața bordelului ca prin fața casei unei iubite”. Îl putem judeca foarte ușor pe scriitorul praghez pornind de la această însemnare, în aparență nevinovată, dar îi voi da cuvântul lui Milan Kundera, care, într-un eseu din volumul „Testamente trădate”, scria următoarele: „În ce-l privește pe Kafka, nu aș îndrăzni să spun altceva decât aceasta: viața erotică (deloc comodă) a vremii sale avea prea puține asemănări cu cea a vremii noastre; fetele din acele timpuri nu făceau dragoste înaintea căsătoriei; pentru un celibatar, aceasta nu lăsa deschise decât două posibilități: femeile căsătorite din familile bune sau femeile ușoare din clasele inferioare – vânzătoarele din prăvălii, servitoarele și, firește, prostituatele… Imaginația erotică a romanelor lui Kafka își scoate materia exclusiv din a doua categorie…”.

„Jurnalul” lui Franz Kafka este, în mare măsură, o dare de seamă (dar și, în sine, o operă literară de o valoare incontestabilă) a unei vieți duble, împărțite între datoria față de familie și societate și datoria față de sine însuși, față de scriitorul care simte că are atât de mult de dăruit și atât de puțin timp la dispoziție. În fapt, „lumea monstruoasă” nu era cea din capul său, cum credea Kafka, ci, în acest caz, lumea din jur, lumea reală, care, prin mecanismele sale reci și inerțiale, acaparează individul, fără nicio șansă de scăpare.

Franz Kafka, „Jurnal 1910-1923”, traducere din germană de Mircea Ivănescu, ediție îngrijită de Roxana Albu, Humanitas Fiction, 2022

Foto: Franz Kaka în Praga (1910) (sursa aici)