„Știți, Enescu a fost prea modest, nu s-a ocupat deloc de posteritatea lui” – spune un domn în vîrstă, într-un interviu televizat.
Ei bine, poate așa e. În orice caz, modestia sau aroganța n-au de-a face aproape deloc cu laurii aduși postum. Bartók nu a fost modest, dar a fost taciturn și retras, deci ar putea fi la fel de necunoscut în lume. Pe de altă parte, pentru un amator de muzică cum sunt eu, Enescu și Ciprian Porumbescu au eclipsat orice alt compozitor român.
Bine, am mai auzit și de Florin Comișel (Soarele Londrei a fost în programul Operei Maghiare din Cluj înainte de 1989) și de Paul Constantinescu (într-un manual era amintită opera bufă O noapte furtunoasă), dar atît. Despre magistralul Oratoriul Bizantin de Paști al lui Paul Constantinescu nici n-am auzit, darămite despre Pascal Bentoiu, Tiberiu Olah sau alții. Muzica românească era într-un con de umbră desăvîrșit.
Nu vreau să spun că nu aveam complexele mele. În copilăria mea, ne-au îndopat cu tot ce era românesc. Mihai Viteazu, marele unificator, Horea, Cloșca și Crișan, marii răsculați, Ștefan cel Mare, marele domnitor, Eminescu, marele poet. Te prindea alergia la tot ce era românesc. Și Enescu era „marele compozitor român”. Comunismului îi plăcea această „ierarhizare la vîrf”, și democrația a moștenit-o într-o bună măsură.
Cred, deci, că e o datorie, dar și o muncă foarte serioasă, să îl facem mai cunoscut pe Enescu, dar și să îi facem cunoscuți pe toți marii compozitori români, uitați datorită faptului că el a fost ridicat în slăvi în mod exclusiv. Și nu sunt mari numai aceia care au compus muzică „românească”.
