Anticariat Nr. 191

Aureola lui Oscar Wilde

În acest episod din seria dedicată lui Oscar Wilde, mă întorc puțin în timp. Scriam, într-un articol anterior (v. Literomania nr. 115), că Wilde nu a găsit la Paris înțelegerea și primirea caldă la care se aștepta. Era prea dichisit pentru francezi, prea prețios, prea dandy. Deși renunțase pe atunci (1883-1884) la „masca lui estetică”, el purta haine îmblănite și „se freza” în fiecare zi. „Era prea multă găteală în înfățișarea lui ca să placă oamenilor de lume din Paris”, scrie Robert H. Sherard în biografia din 1906 dedicată lui Oscar Wilde, apărută la noi în 1915, la Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, în traducerea semnată de N.M.-Nigrim. Totuși, nimic nou pentru francezi. Wilde imita stilul unui alt scriitor extravagant: Balzac.

Totuși, unii francezi (mult prea puțini, însă) l-au plăcut și au încercat să-l înțeleagă și să se bucure de compania acestuia. Oscar Wilde avea un atú, un har. Era un orator și un povestitor desăvârșit.

Mai întâi, o paranteză. Biografia lui Robert H. Sherard este scrisă la cald, după șase ani de la moartea lui Wilde, iar multe dintre notațiile și mărturiile din acest volum, dacă nu ar fi fost consemnate de Sherard, ar fi fost pierdute probabil pentru totdeauna. Pentru că mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Wilde încă trăiau în 1906, și pentru că numele acestuia nu fusese reabilitat în totalitate – senzația mea este că nici în zilele noastre lucrurile nu stau altfel –, de multe ori autorul nici nu dă numele celor pe care îi citează în volum. Așa se întâmplă și în cazul aventurii franceze din 1883, când sunt citate, de multe ori, surse anonime, ca „marea doamnă” căreia „atunci când vorbea Oscar Wilde i-se (sic!) părea că o aureolă luminoasă îi împrejmuia nobilul cap”.

Apare la un moment dat și un mărturisitor, ca să-l numesc așa, francez. Este vorba de Henri de Régnier, un „gentilhomme de lettres în republica literelor” – poet simbolist, discipol al lui Mallarmé. Nu importă asta, ci mărturia lui, consemnată de Robert H. Sherard – un splendid portret al extravagantului Oscar Wilde, care impresiona nu doar prin prezență, ci și prin harul său de povestitor, moștenit parcă din vremuri străvechi, când oamenii adunați în jurul unui foc își spuneau povești ale căror întâmplări, oricât de fantastice, oricât de bizare, nu erau puse la îndoială de nimeni. De aici, probabil, mai în glumă, mai în serios, și acea „aureolă  luminoasă” care înconjura „nobilul cap”.

„Țigareta cu capătul aurit se stingea și se aprindea singură iarăși pe buzele povestitorului. Pe când i se mișca mâna cu un gest domol cărăbușul de la inelul lui își arunca luminile verzi. Chipul își schimba expresia cu cea mai hazlie mimică, vocea se revărsa neîncetat, puțin cam tărăgănată, totdeauna egală.

Wilde era convingător și uimitor. El era neîntrecut în a da drept adevărate lucruri ce păreau neprobabile. Cele mai îndoielnice lucruri când erau spuse de el luau pentru o clipă înfățișarea adevărului indiscutabil. Din fabulă el făcea lucruri care se întâmplaseră într’adevăr, din fapte ce se întâmplau acum el făcea fabule. Asculta la Schéhérazade care răsărea din el însuși, și părea cel dintâi mirat de ciudatele și fabuloasele lui născociri. Acest dar particular făcea din conversația d-lui Wilde ceva foarte deosebit de causeriile contemporane. Nu semăna, de pildă, cu adânca și precisa dibăcie a d-lui Stéphane Malarmé, care lămurea fapte și lucruri într’un fel atât de delicat și exact. Nu era nimic din variata și anecdotica convorbire a d-lui Alphonse Daudet cu izbitoarele lui priviri asupra oamenilor și asupra lucrurilor. Și nici nu semăna cu paradoxala frumusețe a zicătorilor d-lui Paul Adam sau cu mușcătoarea asprime a d-lui Henri Becque. D. Wilde obișnuia să-și spună poveștile ca Villiers de l’Isle-Adam… D. Wilde fermeca și distra și-ți făcea impresia că era un om fericit cel puțin în viață.”

Aș putea încheia acest episod din seria dedicată lui Oscar Wilde cu mărturia de mai sus. Ar fi de ajuns, poate. Cu toate astea, voi mai adăuga o altă mărturie, pentru ca portretul lui Wilde să fie unul cât mai complet. De data asta, mărturisitorul este Jean Joseph-Renaud, primul (cred!) traducător în franceză al eseurilor din „Intenții” („Intentions”), care relatează întâlnirea lui cu scriitorul irlandez, întâmplată în casa din Paris a unei rude a doamnei Wilde. Ei bine, cu acest portret (veți vedea, puțin măgulitor cu Wilde) chiar închei și vă invit să citiți (sau să recitiți) și episoadele anterioare ale „Anticariatului”, dar, de asemenea, ar fi bine să nu le pierdeți din vedere nici pe cele viitoare. Pe curând, așadar?

„Când, întârziat cu un ceas, pătrunse în salon, Wilde, mare și corpolent gentleman cu fața rasă, se deosebea de cutare book-maker de la Auteuil prin hainele lui croite cu mai bun gust, o voce dulce și muzicală și limpedea lumină albastră a privirii, aproape ca aceea a ochilor unui copil. În marea lui cravată de mătase verzue o amtesită își scânteia focurile ei dorminde; mănușile lui cenușii, subțiri, aparoape străvezii, învăluiau ca turnate mâinile lui gingașe; o orhidee sta înfiptă la butoniera redingotei. Fără să asculte numele celor cari se recomandau, el se așeză pe scaun și cu un glas obosit, rugă pe d-na Lloyd să spună servitorului să închidă obloanele din sala de mâncare și să aprindă lumină. Nu putea îndura lumina zilei.

La masă a trebuit să se facă o schimbare pentruca (sic!) florile răspândite pe masă fiind mauve, iar (sic!) fi adus o nenorocire. Apoi, îndată după hors d’oeuvre, el se încinse la vorbă. Ce supărător lucru! Vorbea «pretențios», punea întrebări și n’aștepta răspunsul sau se adresa prea de-a dreptul la diferite persoane. «N-ați văzut niciodată fantome? Nu! O, cu toate astea, dv. doamnă?… da, dv. doamnă!… ochii dv. par că au contemplat fantome…» Și ne încredința că într’o noapte într’o cafenea fiecare masă a fost rânduită, și pe jos măturat nu de către chelneri ci de «îngerii amurgului». Accentul lui englezesc amintea pe Sarah Bernhardt… După aceea începu să ne povestească încet, ca și cum ar fi spus niște secrete, șoptind fraze misterioase, legende poetice și nevinovate… tânărul pescar care în toate serile când se întorcea de la mare pretindea că a văzut sirene: într’o zi se întâlnește în adevăr cu una, dar nu mai spuse nimănui că a văzut-o…, sculptorul care cu bronzul unei statui a Durerii care trăiește totdeauna făurește statuia Plăcerii care nu ține decât o clipă. Apoi se reîntorcea la lucrurile macabre și lăuda mult senzațiile pe cari Morgile diferitelor capitale le procură vizitatorului. Cinismul mistificator al lui Baudelaire și al lui Villiers de l’Isle Adam ne revenea cu Wilde, după o trecere prin Anglia. Deja, felul acesta de a surprinde părea de modă veche; în fața acelui auditoriu format din burghezi inteligenți el nu isbuti decât în înțelesul cel rău.”

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.
Sumar Literomania nr. 191

Susține Literomania

cartepedia.ro
elefant.ro

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: