„Lecţia despre cerc” este o lucrare vizuală adaptată după poezia lui Nichita Stănescu și compune, alături de alte două lucrări video („Lecția despre cub”, „Necuvintele”), o metaforă vizuală a cuvintelor transportoare de mesaj. Această trilogie invită privitorul la trăirea unor sentimente ca iertarea, acceptarea imperfecțiunii ca perfecțiune, sacrificarea a ceva din tine pentru darul infinit al Naturii. Lucrările se găsesc în expoziția „Perspective” la Muzeul Național al Literaturii Române, până pe 2 august. (Alexandra Tomescu)
Nu eram sigur dacă tăirea în două a cercului de două ori este o reprezentare artistică a Sfintei Cruci. Eu aşa gândesc că este, mai ales având în vedere trilogia în care este inclusă această poezie.
Mai jos este un comentariu la poezia “Lecţia despre cub”
Anumite valori sunt unanim recunoscute. Bunăoară, când ne gândim cum am putea să ne înălţăm, golindu-ne, avem impresia că ar trebui să intrăm în sfera literaturii religioase şi am putea crede că nu poate să nu existe părtinire la Sfinţii Părinţi, atunci când ei scriu despre virtute. Cu alte cuvinte, fiecare încearcă să tragă turta de partea lui. Dar, spre surprinderea mea, am găsit acest concept al smereniei descris de Nichita Stănescu, în poezia „Lecţia despre cub”.
Lecţia despre cub
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi, zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
În această poezie piatra este trupul, dalta de sânge este nevoinţa fiecăruia, ochiul lui Homer, celebrul poet antic care a scris Iliada şi Odiseea şi despre care se spune că era orb, preînchipuie raţiunea, care, oricât de dezvoltată ar fi, nu poate cuprinde decât o fracţiune nesemnificativă din infinit, adică este oarbă, razele cu care se răzuieşte cubul, exprimă participarea sufletului la lucrarea de desăvârşire a omului, sărutul exprimă preţuirea de sine, pe care o are fiecare pentru el însuşi şi pe care o aşteaptă şi de la ceilalţi, iar infanta, adică muza, este expresia faptului că oricine doreşte ca lucrarea lui să fie o cristalizare a binelui într-un mod ne mai exprimat până atunci.
Momentul culminant al poeziei îl reprezintă versurile:
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Bineînţeles că acest moment nu este o născocire proprie, pentru că, dacă omul are o preţuire pentru ceva, în nici un caz nu l-ar deteriora, ci este un moment de cumpănă. Păcatul reprezintă, motivul ascuns, care ataşându-se de un colţ al cubului şi stricându-i perfecţiunea, ne pune în faţa unei mari dileme. Alegerea este pe de o parte între durerea pierderii perfecţiunii prin păcat, dublată de faptul că modul de îndreptare nu mai este cu dalta de sânge, ci cu ciocanul Cuvântului lui Dumnezeu, şi pe de altă parte dorinţa omului de a reface perfecţiunea pierdută, dorinţă stârnită de diavol prin întrebarea „Cine eşti?” Diavolul nu este interesat a ne ispiti în alt moment, decât atunci când suntem în starea de păcat.
Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva,
din mersul tău, sau din somnul tău,
ca să te întrebe, cu sărut sau cu urlet,
cine eşti,
tu nu-i răspunde,
pentru că nu ştii cine eşti şi
pentru că cel ce te întreabă
îngrozitoarea întrebare ‘cine eşti?’
te întreabă cu gând ascuns să te piardă.
Te întreabă cu gând de batjocură şi smintit
că ai putea să ştii cine eşti şi
să-i răspunzi cine eşti;
şi răspunzându-i cine eşti tu, dragule,
să-l faci pe el să se prăpădească
de un venin râzând şi de o înălţime străină.
Şi în hohote, – cine eşti,
ştiindu-te, să nu mai poţi să fii.
Deci taci din gură, când nu ai ce spune!
Învăţăturile cuiva către fiul său
Nichita Stănescu
Incluzând această perspectivă tainică, soluţia ştergerii păcatului prin fărâmarea colţului, pe care a crescut păcatul, cu ciocanul, care este Cuvântul lui Dumnezeu, devine firească şi cea mai bună alegere. Doar prin abandonarea perfecţiunii raţionale, iluzorii, omul intră în armonie cu Divinul. Simbioza divino-umană este factorul determinant în atragerea privirii celorlalţi. Perfecţiunea umană, prin ea însăşi, nu atrage privirea nimănui, pentru că omul, conştient sau inconştient, ÎL caută pe Dumnezeu.
Cuburile cu colţurile fărâmate reprezintă sfinţii, care luminează lumea prin reflexia luminii divină de către colţurile ciobite.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Epilogul poezie ne readuce în lumea reală, mărginită, care nu poate percepe decât ceea ce este material şi este circumscrisă de idealuri pământeşti, pe care în mod greşit le consideră ca fiind veşnice.