„Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu (II)

Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, cea de-a doua parte a prozei „Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu, proză apărută în revista „Coresi” din Brașov (nr. 9, decembrie 1990). Despre revista „Coresi”: din gruparea acesteia au făcut parte – unii probabil mai mult simbolic – Mircea Ciobanu, Paul Alexandru Georgescu, Marin Sorescu, Laurențiu Ulici, iar director a fost prozatorul Daniel Drăgan, cel care a condus pentru o bună bucată de vreme, în perioada comunistă, și revista „Astra”. Cât despre Mircea Ciobanu (numele real al acestuia fiind Mircea Sandu), s-ar putea spune foarte multe, mai ales că numele său a căzut în uitare de ani buni. Scriitor destul de cunoscut înainte de 1989, Mircea Ciobanu ar trebui, cred eu, revalorizat în prezent mai ales prin readucerea în atenția cititorilor a celor cinci volume din „Istoriile” sale, un roman în aceeași măsură dificil și încântător. (Bozz)

MIRCEA CIOBANU

Un om ca oricare altul (II)

Abia cînd Logofeteasa s-a făcut de șase ani, Maica Mia a mai născut un copil –un băiat, și l-au botezat cu numele tatălui ei, Radu. La doi ani după nașterea lui Radu, a mai născut doi gemeni – tot băieți, și i-au botezat după numele celor doi medici fără de arginți, Cosma și Damian. Nici unul, se spune, n-a fost înzestrat cu mintea și cu lărgimea de suflet a Logofetesei. Au devenit oameni de ispravă pentru că, spune tot lumea, au avut cheag din pornire – încolo, erau înceți la faptă și mult prea blînzi, și mult prea nedornici de întrecere cu semenii lor ca să intre nesprijiniți de nimeni în rîndul lumii. N-au făcut nimănui nici un rău. Copii fiind, n-au supărat pe nimeni. Iar mai pe urmă, au știut cînd să se dea înapoi dinaintea celor mai buni decît ei și cînd să părăsească hora fără să se simtă primejduiți de pizma cuiva. Maica Mia îi iubea. În inima ei, își spunea că pentru păcatul ce-l săvîrșise în tinerețe, Dumnezeu avusese milă și n-o pusese la mare canon, nici n-o pedepsise după măsură. Căci ea văzuse născîndu-se, de la al doilea bărbat, copii fără ochi, copii fără glas și fără auz, cînd nu se nășteau de-a dreptul fără minte sau cu mădularele gata zdrobite. Dar poate că nu era așa. Poate că Radu, Cosma și Damian erau cu adevărat de ispravă, avuseseră doar nenorocul să vină pe lume după ce ea dăduse cu ochii de Logofeteasă și întotdeauna cînd stătea față în față cu ea și rămînea singură, lumea i se părea mai ștearsă și culorile ei pălite ca de prea multă ședere la soare.

Din cînd în cînd, bătrîna Lisandra, mama lui Gheorghe, își făcea drum prin fața casei lui Adam. Dacă prin curte nu se afla la ceasurile acelea nimeni, nu-și ieșea din pas — trecea mai departe, ca și cînd întîmplarea ar fi adus-o prin latura aceea de sat. Dacă, însă, prin curte se afla Logofeteasa, rărea pasul într-atît încît ai fi zis că nu-și mai poate clinti picioarele și așa, mai mult stînd pe loc decît pășind, privea la sîngele ei oftînd și ștergîndu-și cîte-o lacrimă pe furiș. Despre Gheorghe al ei nu auzise mare lucru doar că făcuse avere din creșterea și vînzarea cailor, că n-are femeie, doar o țiitoare săsoaică, adusă de peste munți, pricepută să spele, să facă de mîncare, să pună masa și să se scuture cu pricepere de primejdiile facerii de copii.

Iar Adam, pe cît creștea Logofeteasa, pe atît simțea că inima i se acoperă de mîhnire la gîndul că va veni o vreme cînd va trebui să se îndepărteze de ea ca de o făptură liberă. Își aducea aminte tot mai des de dascălul său și parcă-i înțelegea altminteri neliniștea ce-l cuprindea ori de cîte ori venea vorba de ziua despărțirii și a ducerii fiecăruia în căile sale.

Logofeteasa învăța mai bine auzind decît citind. Și lui Adam i se întîmpla la fel, pe vremea cînd locuia împreună cu dascălul său și cînd începuse să fie stingherit de gîndul că învățătura lui stă într-o legătură atît de strînsă cu prețul lumînărilor. Și apoi, o carte putea să cadă în mîinile oricui – or, el știa că la adevăr nu trebuie să ajungă nici pizmașul din fire, nici destrăbălatul, nici bețivul, nici încrezătorul prea lesne în jocul nevăzut al sorții și-al norocului, nici închinătorii la draci, nici cei ce săvîrșesc fărădelegea cu ochii închiși și fără să-și piardă somnul de amintirea propriilor fapte. Așa că dintotdeauna își păzise cărțile. Ca să le aibă le căutase, și a fost o vreme cînd, cu toate că le avea în mînă, nu îndrăznea să le răsfoiască fără a cere îngăduința și sfatul dascălului său.

– Cum trebuie s-o citesc? întreba el – și dascăIul, uneori, îi spunea :

– Dar nici nu trebuie s-o citești. Ca să ți se lipească bine de suflet, mai așteaptă un an.

Și uneori i se porunceau doi, și trei ani de așteptare, și nu doar o singură oară dascălul l-a oprit de la răsfoirea unora pînă la anii treizeci, pe care el îi numea ani pentru ceilalți.

– Căci unele cărți, spunea el, dacă nu le citești la timp este mai bine pentru tine să nu le citești niciodată.

Și mai spunea :

– Ca să citești cartea cutare, ce-ai dat în schimb? Și mai spunea :

– Dac-ai citit-o, ce s-a schimbat în viața ta? Și dacă nu s-a schimbat, de ce te lauzi cu citirea ei? Și mai spunea :

– Un om a citit o carte și-a înțeles din ea întîi ce a vrut și pe urmă ce a putut –cînd ar fi trebuit să înțeleagă ce spune cartea. Și a fost ca și cum ar fi stat la masă și-ar fi mîncat, și hrana lui, în loc să se facă parte sînge și sănătate, parte balegă, ar fi trecut prin el nemistuită, și nu i-ar fi lăsat nimic în loc, nici amintirea gustului.

Și mai spunea :

– Neștiința de carte e mai bună, căci te face rușinos și te ține la locul tău, în vreme ce umbletul fără noimă prin cărți te umple de nebunie și scoate din tine un închipuit cu umbra mai lungă decît a tuturor semenilor.

Și mai spunea:

– După ce-ai scăpat o vorbă din gură, vorba nu mai are stăpîn, umblă de colo colo și, dacă a avut sămînță în ea, se-nmulțește. Cartea are doi stăpîni: pe cel ce-a scris-o și pe cel ce-o ține-n păstrare, dar nici unul nu poate s-o scape de foc.

Și mai spunea:

– Vorba vorbită e a celor ce știu să cugete și să nu lase ținerea de minte la voia ei. Cel ce învață de la vorba vorbită trebuie să-și golească mai întîi mintea de vorbele proaste pe care le-a moștenit, sau le-a deprins de la alții, sau le-a îngăimat el însuși. Căci o astfel de învățătură nu îngăduie abatere de la adevărul ce se cuvine dat mai departe, necum prisosuri. Cel ce învață de la vorba vorbită trăiește ca și cum ar sta pe malul celălalt al unui rîu zgomotos și ar chibzui de două ori înainte de-a face o dată semnul din care trebuie să i se înțeleagă fără putință de îndoială gîndul.

Și mai spunea:

– Vorba scrisă e a celor ce se gîndesc mai mult decît se cuvine la ziua de mîine.

Și mai spunea:

– Iar vorba scrisă și dată la tipar e pentru uituci și pentru oricine nu pune preț pe vorba lui, ca și pe vorba altora.

Cu gîndul întors la dascălul său, stînd față în față cu Logofeteasa și lăudîndu-i, în sinea lui, ușurința învățăturii după auz, Adam și-a încuiat rînd pe rînd cărțile în cufere, și prin dulapuri. Astfel, parcă se apropiase mai mult de ele decît înainte, cînd era destul să întindă mîna ca să-și domolească cine știe ce neliniște și să-și curme cine știe ce îndoială.

Și de la o vreme, peste cărțile lui s-a așternut praful.

Avea pămînt mai puțin decît îi lăsaseră moștenire Ioan și Velica, părinții săi –căci fiecare carte îl costase bani buni, și nu întotdeauna pămînul rodea cît să-i hrănească și pe cei ce i-l lucrau în parte, și pe el, și să rămînă și de negustorie; nu-i părea rău, însă cărțile se lipiseră de inima lui și de acolo, dinăuntru, în ceasurile cînd singurătatea și gîndul zădărniciei tuturor lucrurilor începeau să-i dea tîrcoale, îi auzea fiecăruia murmurul și istoria.