Lerocrație (XI)

Cu timpul, erodarea coeziunii dintre Răducu și Dan se va produce, în ciuda prevenției, asumate atât individual cât și public, de cei doi. Răducu, chiar dacă nu va renunța niciodată la acea tenacitate cu care-și putea menține clientela în raza propriilor interese, se va arăta mereu dispus la cedare, în fața argumentelor lui Dan. Consimțământului său calp și interesat, ce nu avea decât darul menținerii aparențelor, nu i te puteai împotrivi decât cu prețul frustrării de a nu rezolva nimic. Știai până la urmă că alinierea lui formală nu înseamnă nimic în economia respectării clauzelor stabilite. Sincerității dezbaterilor, chiar presărate cu asperități, dar care își aveau miza în realizarea unor planuri sau în rezolvarea problemelor, dincolo de orice calcul meschin, i se contrapunea nepăsarea disimulată în bunăvoință. Aceleași plieri pe voința conlocutorului, în particular cu Dan, dar și în public, în formă restrânsă sau largă. „Da, da, da”-ul ce cu destulă frecvență lua forma negației, din care se putea lesne întrezări urmarea supunerii acomodante. Adică, „nuuu…” până la momentul schimbării atitudinii pe motivul cu stângăcie ascuns că e mai de folos să-și dea acordul la vedere, rămânând în același timp fixat interior pe refuzul inițial. Punea în scenă o eschivă ce păstra aparența acordului, dar persevera într-un refuz implicit pe considerente de strictă trebuință personală. Și ce putea fi mai personal decât prezervarea vechilor lui deprinderi de propășire gelos chivernisită?

Pe de altă parte, avea un umor plăcut și oarecum spontan. Chiar și când se repeta, își păstra prospețimea. De multe ori reușea în felul ăsta să evite neplăcerile pe care i le rezervau unii din cunoscuții săi ce-l pișcau cu ironiile sau ofensele, știindu-l docil. Dan găsea că împrietenirea cu el trebuia căutată în această zonă de bonomie. Socotea că paradoxul pascalian „nu m-ai fi căutat de nu m-ai fi găsit”, putea fi adus în imanența relațiilor umane simple. Găsești la unul și la altul bune și rele. Dacă provoci binele, poate că nici răul nu mai apare atât de negru. Iar de vreme ce însuți ai pornit pe făgașul căutărilor pozitive, aceeași fericită destinație ți se va oferi și ție, regăsindu-te finalmente de partea potrivită. Astfel, odată cu identificarea și activarea laturii plăcute a spiritului de glumă de care Răducu nu ducea lipsă, avea să se întregească omul de bine, dispus la mai multă ofertă calitativă. Așa spera câteodată, Dan. Câte nu se pot face când deții cheia de acces spre partea bună a aproapelui… Iar dacă lucrurile nu merg, evaluarea trebuie să te vizeze și pe tine, la fel de necruțătoare în a-ți dezvălui slăbiciunile proprii. Ceva n-a mers și asta îl privește pe fiecare în parte pentru că vina nu aparține doar unuia. La fel cum adevărul nu e în totalitate de o singură parte, ci pe undeva pe la mijloc. Adică, relativ? În absolut, nu. Dar în imanent, cu siguranță.

Răducu era gras. Aha, zâmbiți? Grasu`, compasu`, mătură cu nasu`. În copilărie, Dan fredonase pe la urechile multor tovarăși de joacă, acest refren răutăcios. Cruzimea copiilor e proverbială, după cum este și inocența lor. Deci, copiii sunt răi sau buni? Răspunsul nu poate fi decât relativ. Copil răutăcios, rămâi inocent dacă nu te cuprind remușcările. Mai târziu, de la adolescență începând, fără aceste remușcări, răutăcismele devin răutăți și în final se instaurează răul, răul adevărat, în toată puterea lui pervertitoare. Grasul oponent devine umflatul dracului de care te-ai debarasa cu scârbă și violență, la nevoie. Motivele? Nenumărate, mai ales când proximitatea acestui ipochimen supraponderal ți-l dezvăluie în lumina nefastă a slăbiciunilor de caracter. Mare la stat și mic la sfat. Apoi, când lumina asta îți orbește privirea introspectivă, ce te faci cu furia și ura ce-ți întunecă mintea?

Chiar dacă se alăturase cândva corului maidanez al cărui repertoriu includea ticăloasa aserțiune anti-obezică, lui Dan nu-i plăcea să-și bată joc de infirmitățile sau diformitățile oamenilor, nici dacă erau induse și menținute de pofte insațiabile. Încă de mic, suferise în taină de mila unor ortaci mai puțin norocoși. Lăcrima adesea în așternut, cu gândul la ei și la părinții lor chinuiți de neșansa odraslelor. Vârlan, ce cu trăsăturile ridate și pleoapele căzute (ceva ce aducea a progerie și displazie ectodermală) căzuse în dispreț și încasa șuturi în cascadă din partea colegilor nesimțitori, îi devenise simpatic. Dureros de simpatic. Săracul, nu numai că nu protesta, dar de câte ori și-o lua gratuit, zâmbea, parcă satisfăcut de a fi luat și el în seamă de haita dezlănțuită. De unde atâta lipsă de omenie? Câtă suferință ne-simțită pe țeasta lor! Ce handicap moral sever pe ticăloșii ăștia! Tot la liceu îi întâlnise pe Doru, uriașul cu inimă și minte de copil, și pe Milu, arțăgosul și smiorcăitul. Unul cu trăsături blânde, aproape bovine, incapabil de vreun gest nepotrivit sau de vreun cuvânt urât, celălalt, scund și îndesat drac împelițat, cu fața rotundă, dotată cu un nas din cale afară de cârn și cu ochi mici, răi și iscoditori. Și-i amintea în anul terminal, în ultima zi de școală. Erau pe holul lung de la ultimul etaj, prinși într-o hăituială de-a dreptul nebună. Hohotele ciracilor lui Milu răsunau în toată clădirea, descurajându-i parcă pe profesori să intervină fără a-și lua oarecari măsuri de protecție. Auzind despre cine e vorba, Dan ghicise imediat cine e hăituitorul și cine hăituitul. Doru încasa scuipat după scuipat din gura lui Milu, care râdea dezlănțuit după fiecare expectorație. Victima privea cu atâta tristețe și resemnare la torționarul său încât ai fi zis că întreaga scena insinuează durerea unui părinte, care, în ciuda masivității sale fizice, se trezește neputincios în fața chinurilor propriului copil scuturat de spasme. Asta după ce, zile de-a rândul, Doru își deschisese sufletul înaintea lui Milu, anticipând cu bucurie și speranță rolul lor comun în reușita banchetului de final. Întreaga încântare de atunci se transformase acum într-o tristețe fără margini, tristețe pe care fața lui Doru n-o putea ascunde. Toate punerile la cale frumos ordonate deveniseră ghiulele de batjocură, fie injurios articulate în auzul tuturor, fie vâscos expulzate pe fața și hainele bietului și blândului animal ce avea să poarte de-acum corvoada poverilor rezervate doar umililor.

Răducu era gras. Mai era ținta predilectă a săgeților unor colegi, de care se apăra, justificând-se și plângându-se unor terți precum Dan, cu replici de felul: „Nu i-am făcut nimic.” În general, nu răspundea, și asta întețea ostilitatea din jurul său. Colegii știau că îi taxa fără menajamentele, atrăgându-le aparținătorii din matere în sfera lui de interes. Avea în rândul acestora din urmă o popularitate bazată tocmai pe cunoscuta și recunoscuta lui necombativitate, văzută ca blândețe. Ceea ce stârnea ostilitate într-o parte, îi sporea popularitatea în cealaltă. Se arăta ca un dodoloț jovial cu aere de bunicuță. Primise această poreclă, bunicuța, trezind fie dispreț, din partea unora, în special colegi, fie simpatie și multă îngăduință din partea celorlalți, mai numeroși.

Dar argumentele lui forte erau artificiile gestuale și promisiunile cu trimitere la mistere de destin doar de el descifrate și puse la bătaie în avantajul subiecților cu dare de mână. Sau de mâna a doua. Subiecți comozi cu așteptări naive de facile rezolvări ale nevoilor curente și ardente. Prestația asta se desfășura de fiecare dată în particular. Răducu nu-și putea permite o vizibilitate prea mare atunci când încălca convențiile instituționale. Adoptase o manieră conspirativă în relația cu beneficiarii activităților sale, insistând aproape de fiecare dată ca întâlnirile să aibă loc dimineața devreme, înainte să înceapă forfota zilei. Rețetele lui nu făceau rabat de la exces și absurd. Trebuia să impresioneze, și orice economie în aria gesturilor sau a formulelor criptice, putea însemna un eșec cu bătaie în perspectiva altor întâlniri de felul ăsta. Chiar și atunci când adăuga actelor sale explicații cu scop lămuritor, retorica împingea concluziile spre periferia firescului logic. Explicațiile nu vizau misterul ci efectul practic al formulării lui. Rostirea în marginea înțelesului, întărea puterea de seducție a emitentului. Nu conta decât ca rezultatul, real sau părut, să fie credibil, și ca prestigiul celui ce deținea puterea de a face gestul și vorba efective, să rămână neclintit, dacă nu, ca el să sporească.

Deși, cum se spune, Răducu mergea pe burtă, toată lumea știa cum stau lucrurile. Și că, astfel, își acomoda practicile la interesele cele mai oneroase. Era în competiție cu toată lumea și, aparent, nimeni nu avea sorți de izbândă cu el. Ieșirile unora din colegii care se simțeau cel mai mult frustrați de drepturile lor principiale ca titulari, pentru că avuseseră ghinionul de-a-i fi vecini, nu puteau fi decât păguboase pentru ei. Lui Răducu i se tăbăcise bine caracterul și nu prea mai avea sensibilități în zona demnității. Degeaba i se plânsese odată lui Dan că se mutase de la Zr. la Rs. pentru că nu mai putea suporta temperamentul dificil al colegilor de acolo, care-l urmăreau și-l obstrucționau. Interesul lui fusese altul, și doar în plan secund, profitase de plecare pentru a se mai liniști în compania noului său coleg de la Rs. Apoi, era prieten bun cu George. Prietenia asta, bazată pe docilitate și suport material, îi conferea lui Răducu platoșa de care nu se putea detașa în nicio împrejurare, descurajantă pentru oricine și-ar fi permis o gargară potrivnică prea insistentă față de el. Scutier voluntar și dedicat al protusului, răspundea, contra cost, tuturor solicitărilor oficiante pe care acesta i le adresa. Plata făcea parte din angrenaj, și avea o traiectorie orbiculară, cu o oarecare protuberanță eliptică de partea lui Răducu. Angrenajul se dovedea reciproc avantajos, George protejându-se de eforturi suplimentare, iar Răducu, preluându-le cu gândul permanent la răsplata aferentă. Cel din urmă nu uita să treacă din când în când pe la protus, aducând cu el mai mici și mai mari atenții. „Dai și iei, dai și ieeei.” Circuitul foloaselor materiale în natură. În cea umană. La astea două se adăuga argumentul mai tare al prudenței. Orice deranj, orice tulburare a liniștii la nivelul eterizat al tagmei, indiferent de problema apărută și indiferent de cuantumul de vină sau de ne-vină acumulat de părți, se lăsa cu mutări disciplinare sau, cum se va dovedi mai târziu, cu demiteri. Liniștea supremă a arhonului nu se cuvenea a fi smintită de gâlcevi nedemne de poziția lui. Nu era un moft. Era un comandament. Liniștea asta era una din delicatesele la care aveau dreptul vârfurile înzestrate cu camarilă. Deci, cu delicatețea cuvenită, doar cei ai casei, consilieri, protuși, oficianți deținători de mijloace în cuantum sporit, cu alte cuvinte, tot cei din camarilă, puteau emite vibrații în sfera diafanului aureolat al semizeului. Căci deasupra și împrejurul lui se mai găseau doar cerul înstelat și reflexiile lui irizante. Exceptând, bineînțeles, invocările adresate protipendadei seculare, ale cărei ofrande cețoase puteau oricând acoperi firmamentul, devenit astfel opac și inutil.

În trecut, pe vremea când nu se întrevedea posibilitatea alăturării lor colegiale, Dan se exprima în același timp pozitiv și ironic la adresa lui Răducu.

– Simpatic felul ăsta al lui de a fi, îi spunea lui George. E deopotrivă sprințar și domol, de parcă ar fi alcătuit din cauciuc și plastic.

– Da, răspundea George, și eu am aceeași impresie. Știe să-ți intre sub piele și să rămână acolo.

– Oare să fie doar un joc de rol, sau asta îi e natura?

– Nu știu, bă, nu mă interesează. E atât de ascultător că nu-mi pasă de restul. Când îi spun să vină, vine. Când îi spun să facă aia sau ailaltă, am liniștea că nu mă refuză.

– Aha! Privilegiile șefului. Întotdeauna găsești unul ca el care să nu îți iasă din cuvânt. Dar, dacă relația voastră ar fi oarecum de la egal la egal, oare cum s-ar comporta?

– Cu aceeași deferență. Chestia asta o are în sânge. Când au fost alegerile de protuși, i s-a propus și lui să se înscrie în cursă și a acceptat. După aia a venit și mi-a spus că renunță în favoarea mea.

– Eu cred că nu voia bătaie de cap. A renunțat din dorința de neimplicare. Știa ce înseamnă să îți asumi o treabă ca asta. Să fii permanent între arhon și oficianți, să ai abilitatea de a împăca lupul cu turma.

– Eh… Ce contează?

– Contează. Omul potrivit la locul potrivit. Ție-ți vine mănușă postul ăsta, pe când lui, nu i s-ar fi potrivit deloc. Dodoloț cum e, l-ar fi rostogolit toți de la unul la altul ca pe o minge. Nu și-ar fi putut impune autoritatea și ar fi fost înlăturat rapid. Nu știu de ce, dar silueta lui rotofeie mă duce tot mereu cu gândul la o minge jovială ce, nehohotind, își râde de alții, păsându-i prea puțin de contrarierea lor. Nu fac aluzie la batjocură. Cred că sunt unii care prin autopersiflare, țintesc impresiile de sine ale celorlalți, temperându-le orgoliul.

– Cum crezi că și-ar râde de ceilalți, lăsându-se pasat de la unul la altul? E absurd ce spui.

– Păi tocmai asta e. Refuzând postul de protus, și-a putut continua traiectoria printre ceilalți, lăsându-i să creadă că dețin controlul, în timp ce el profită, atrăgându-și pe orbită avantajele necuvenite din sfera lor. Ca protus, i-ar fi fost mai lesne să obțină avantaje. Privilegiul funcției, ce să-i faci. Prețul însă ar fi fost prea mare pentru unul ca el, care nu vrea să-și asume nici riscuri, nici efort.

– Da, e omul care adună firmituri. Puțin cu puțin, însă, se face mult, și, cu toate că nu vrea să-și asume nimic, are calitatea neprețuită a răbdării.

– Sau a tenacității.

– Dar, ia spune-mi, ai ceva cu rubiconzii?

– Mă faci acum să-mi amintesc de un episod din tinerețe. Eram la tine și tu te jucai cu Andi al tău. Avea, cred, vreo patru sau cinci ani. Erai numai în șort și, la un moment dat, a început să te întrebe, în joacă, ce erau toate acele prelungiri și proeminențe pe care nu le putea urni cu mânuțele. Tu i-ai răspuns: „Ăsta? Mânoi. Și ăsta? Picioroi. Și ăstălalt? Burtoi.” Ia te uită, mi-am zis ceva mai târziu, ce stil de pedagogie paternă, cum auto-deriziunea poate induce artificii imaginative în mintea unui copil. Pentru că, în aceeași zi, la puțin timp, Andi, surprins cu mâna la vintre, i-a răspuns bunică-si-i: ”Ăsta? Un boscoi. Si ăsta? Un balauloi.”

– Bă, cumnate, ce le mai ții tu minte!

Avea să țină minte, printre atâtea, și episodul acestei conversații. Atmosfera devenise cu timpul încărcată. Răducu cel dodoloț, se transformase în supraponderalul neprincipial în atenția căruia nu se mai afla decât profitul de pe urma efortului altuia, fie el colaboratorul cel mai apropiat. În ce-l privește pe Dan, își descoperi latura fragilă a unei personalități prea tensionate și, de multe ori, rigide. Se plânse propriilor consilieri de trucurile lui Răducu. Lamentările lui, însă, nu impresionară pe nimeni. Dimpotrivă, i se reproșă atitudinea exagerată cu care trata aceste chestiuni prea puțin importante în economia bunului mers al materei. Chiar surprinse un murmur dezaprobator, însoțit de șoapte prea puțin voalate ce indicau antipatie față de lăcomia lui. Prinse din zbor disprețul cu care unul dintre consilieri primi convocarea: „Bine că apelează la noi pentru nemulțumirile lui personale, în loc să discutăm probleme de interes comun. Pentru alea nu ne convoacă.” Altul îi reproșă de-a dreptul tonul și agitația cu care își însoți perorațiile. Lipsa de control a gesturilor îl făcea cu totul de neînțeles.

După eșecul acelei ședințe, Dan trebui să revină asupra problemelor în maniera așezată a discuțiilor aplicate și argumentate. Vedea bine că nu avea ce face. Slujea o instituție ce nu avea prea mari virtuți deontologice în aria cerințelor civice. Își dădea iarăși bine seama că frustrările de principiu aveau la el o amprentă personală prea evidentă ce obnubilau clarviziunea cu care trebuiau abordate punct cu punct chestiunile de îndreptat. Mai simțea că oricând poate ceda ispitei delăsării și alinierii la practicile obscure ale unor confrați pentru care a oficia era echivalent cu a te chivernisi, tescuind până la refuz în oala proprie, resursele limitate ale materelor.

Își mai aminti de cearta dintre doi prieteni din adolescență. Unul îi considera pe grași nesimțiți, iar celălalt, joviali. Fusese întotdeauna de partea celui din urmă. Din păcate, s-a trezit la un moment dat, imaginându-și-l pe Răducu fugărit din aulă, cu picioare în dos. Îl vedea la fel de sprințar, în ciuda gabaritului, alergând de mama focului, disperat să scape de acel cineva care semăna cu Dan. Care își va fi nuanțat între timp poziția față de grași, în funcție nu de gabaritul lor, ci de caracter.

Photo by JESHOOTS.COM on Unsplash