Flash fiction stories – noiembrie 2020 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Scrisoare pentru Lidia (IV)

Ionuț Manea

Fumez o țigară în paltonul meu gros de la tata, în geamlâc, și privesc stelele răsturnate pe fața de masă neagră, parcă și ele înghețate, aruncate de un puști, la repezeală. Tăcerea aceasta de cimitir îmi provoacă o reacție plăcută. Sunt singur și fericit, mă scutur de frig și degetele, aproape amorțite, strâng țigarea. Îmi zic în sinea mea că după toate cele întâmplate, nu mai are rost. Nimic nu mai are rost. Suntem atât de mulți și nu valorăm nimic, nici cât o ceapă degerată. Poate că, atunci când realizezi asta, obosești. Zilele se scurg și cauți cu orice preț să tragi de ele, să le molfăi ca pe ultimele bucățele de carne uscată din cămară. Dar mă gândesc la tine, la pielea ta creolă de țigăncușă, la ochii tăi verzi de culoarea ierbii, la nasul tău puțin în vânt, la sprâncenele atât de plăcut arcuite, la sânii țuguiați ce trec prin tricou, la mâinile subțiri ce stau cuminți sprijinite de picioarele aproape nemișcate. Așa stăteai când te-am cunoscut în gară la Lipova, când mișunau frunzele și câinii vagabonzi pe peron și mi-ai cerut o țigară, deși eu nu fumam atunci. M-am dus și am cumpărat un pachet, dar era prea târziu, când m-am întors erai cu fostul tău prieten și chicoteai de fericire, o pură și sinceră fericire cum nu mai văzusem. Iar eu, ca prostul, îmi croisem în minte atât de multe continuări, cum vin și mă așez lângă tine, cum îți lași capul pe umărul meu și mă sugrumi cu brațele, în timp ce eu fumez împlinit. Îmi imaginam că te cheamă Lavinia, și am fost pe aproape, Lidia! De câte ori nu am visat sfârșitul acelei seri tragice…De nenumărate ori, ca un carusel al amintirilor neplăcute, care voiau să-mi șteargă întreaga existență de dinaintea ta. Și, cumva, au reușit. Într-un final am ales să vă îngrop în spatele gării, unde exista, de când lumea, o casă dezafectată, Casa Gunoaielor. Acolo v-am ademenit pe tine și pe prietenul tău simpatic și slab. Noi, cei din sat, știam de casa asta de când eram puști. Ne povestise poștașul seara pe băncuță:

„Când veneam de la târg cu tata, Dumnezeu să-l ierte, că a murit de la băutură, noaptea, în pivniță, deseori treceam pe lângă Casa Gunoaielor și o priveam fascinat. Într-o seară eram singur în tren, nu aveam un ban în buzunar și mă rodea stomacul de foame… Mai aveam de așteptat două ceasuri. Am coborât să mă plimb prin zonă. La cincisprezece minute de mers era casa cu geamurile bătute în scânduri, mare și plină de iederă. Nu aș fi intrat în ruptul capului, dar ce să vezi, am auzit gemete în fața casei. Ca plânsete de copil. M-am apropiat ca un țăcănit, nu eram curajos de felul meu, până atunci, nu știu de ce, parcă o forță misterioasă mă atrăgea și nu mă puteam opune. Satana, cu siguranță. Pe pridvorul casei stătea o femeie îmbrăcată cu haine groase și ponosite, în genunchi, iar lângă, în picioare, un domn bine-făcut, cu palton negru și lung cu pălăria în mâna dreaptă și cu cealaltă mână pe părul femeii. Îmi era frică, pentru că era întuneric și știam că ceva nu este în regulă. Scândurile casei roase și ciuruite de putregai, umede și crăpate, nu-mi inspirau încredere. Și… Stai să mai iau o gură, băieți… Totul mirosea urât. Nu știu, vremea, teii și salcâmii din spatele casei, gardul acoperit de iarbă, acoperișul de metal ruginit, toate astea aveau un gust iute și mă înțepa. Domnul cu pălărie, când m-am uitat mai atent, era domnul învățător de la noi din sat…” Altădată spunea că o văzuse pe maică-sa cu batic negru și spume la gură, alergând prin curte, dar noi știam că poștașul nostru minte de-ngheață apele, mai ales că se aflase în tot satul că nevastă-sa umbla cu învățătorul. Era de așteptat, postașul era gras și mic de statură ca un bursuc, iar învățătorul înalt și bine-legat.

Să nu-ți faci griji în privința Ramonei. Este sora prietenului meu cel mai bun, atâta tot. Și seara, înainte să închid ochii, o văd goală în căsuța ei în care bate vântul la nesfârșit, mă strigă și eu nu pot să-i răspund. Faptul că o ajut să vorbească cu morții, nu este o treabă serioasă, înțelegi… O fac mai mult din obligație, pentru că, după cele întâmplate cu Marcel, e musai să-i fiu alături, îi sunt dator, altfel mă-nghite pământul, Lidia. În timp ce-ți scriu rândurile acestea, mama plânge. Plânge și se leagănă la infinit cu mâinile împreunate, căutând cu ochii tavanul, unde crede ea că se ascunde Dumnezeu. Și aud pași în pod, fie șoareci, fie mâțe. Se pare că și acolo lucrurile nu sunt roz, în întuneric. Are darul acesta. Să mă agite, în loc să mă liniștească, relația noastră e cu susul în jos. Mă irită, înțelegi?! Dar este mama mea…și îi sunt dator cu o viață, cel puțin așa simt, deși știu că este o prostie. Uneori, noaptea, o aud cum, printre sughițături, vorbește cu fratele meu. Și-i zice:

„ Să dai la vaci! Din gluga de coceni din spatele gârlei. Aia începută. Să dai drumul la păsări pe hududoi și să sapi grădina din jurul fântânii. Apoi, poți face ce vrei tu… Să vii devreme acasă, să nu te înhăitezi cu careva să faci boroboațe. ”

Și adormeam. Vedeam cum fratele meu se apucă de treabă, iar eu îl țineam de turul pantalonilor, cu muci la nas și cu o bucată de mămăligă în buzunar, cu care chemam câinii de sub pătul să-i mângâi.

Și pământul, ca o miasmă nepoftită, îmi scormonea nările. Totul era pământ, avea gust de pământ.

Cadavrele voastre erau atât de aromate pe lângă pământul rapăn. Voi, turnulețele de furnici mai târziu, eclipsați doar de întuneric, cu buzele șterse de o mână gigantică și uscată, toate grijile voastre se odihneau în pământ. Am luat o mână de țărână și ți-am frecat fața obosită ca într-un tablou, liniile tale nu se mai întâlneau, nu și de data asta. Nu mai reprezentai nimic, nu mă puteam bucura de tine vie și veselă. Orele treceau, iar eu nu mă mai săturam să vă privesc. Omul când e mort devine o adevărată enigmă. O hartă, o carapace cu noi definiții, unde odată traseele altor semeni s-au oprit, au plâns sau au supt de la pieptul tău; abia când viața te părăsește definitiv, realizezi că șmecheria nu-i cine știe. Un duh nevăzut umblă prin tine, ca o fantomă, și când dai ortul popii, rămâne un corp care în câteva ore intră-n putrefacție. Atât de simplă, definiția vieții, dar noi o complicăm și o ducem unde ne taie capul. Păcat, Lidia, îți spun sincer. De aici, de unde tu nu te mai poți întoarce, mirosurile au rămas la fel, oamenii neschimbați, sentimentele tâmpite încă ne guvernează viața, trenurile vin și pleacă, iarna nu prea mai avem sau când vine câte-una, e vai de mama ei și Ramona are sânii potriviți, moi și prietenoși… Să nu-ți faci griji, să nu lași gelozia să-ți guverneze oasele… Pentru mine tu vei rămâne prima mea dragoste îngropată și neîmplinită.

Podcast Literomania – „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă”

Povestea șlarfului pierdut

Ciprian Popescu

În 1995, la începutul unei veri toride, mi-am cumpărat din Piața Caransebeș o pereche de șlarfi aduși de la turci. Negri, cu dungi violete, dintr-un cauciuc de calitate. Așa le spuneam noi la bloc – șlarfi. Șlapi ziceau cei cu rude în Germania. M-au ținut cîteva luni. Am jucat și fotbal cu ei. Inventasem un cuvînt – spuneam că sînt iruptibili, pentru că chiar nu se mai rupeau. Pe-atunci inventam cuvinte cretine. Erau foarte șic și comozi, i-am purtat și la biserică cu pantaloni călcați la dungă și cămașă albă, cu mînecă scurtă.

În luna august, plictisit de viața de la țară din satul Cornuțel-Banat, unde trăiau bunicii mei, am hotărît să iau trenul de cinci – piatka, în ucraineana noastră – și să mă îndrept către interesantul oraș Caransebeș, unde pulsa în vremea aceea un underground puternic, comparabil cu downtown music din New York. John Zorn se interesase de EP-ul formației Automat, al cărei vocal era văru-miu, Leo. Despre muzica lor auzisem că apăruse un articol entuziast într-o revistă importantă din UK – The Wire, parcă-i zicea. Pînă la urmă, Zorn a preferat colaborări cu Patton (FNM) sau Mick Harris (Napalm) fiindcă erau mai aproape de lumea sa sau n-aveau nevoie de viză. Noi aveam nevoie de vize să mergem oriunde.

Am urcat în ultimul vagon, pe coridor, și mi-am aprins o țigară Carpați, pe care am furat-o de la bunicul meu. După localitatea Valea Boului, unde am lucrat la un țăran hapsîn la cules de pruni pentru bani puțini, răchie și brînză tare, am deschis ușa personalului și mi-am scos picioarele afară pe trepte. Fiind un spirit ludic și aiurit, ca și acum, loveam cu călcîiele de marginea treptelor. Șlarful stîng, nelegat cu nimic de piciorul meu stîng, s-a eliberat. A zburat în tufele cu spini uriași care creșteau pe lîngă calea ferată. Mi-au dat lacrimile. Trenul s-a oprit la semnal, înainte de intrarea în gară, lăsînd prioritate unor trenuri mai importante, un rapid care ducea turiști germani cu șlarfi oranj către Mamaia, acest paradis de pe litoralul nostru. Îi favoriza moneda mai puternică. Erau consumeriști și triști în țara lor.

Dar eu nu jinduiam la șlarfii lor, eu vroiam șlarful meu negru-violet. Am sărit din tren și am luat-o înapoi să-mi regăsesc șlarful. Mă gîndeam că mă pedepsise Dumnezeu pentru că fumasem o țigară furată, dar ce pedeapsă dură mi-a dat! M-am rugat la El să-l găsesc. M-a ajutat, dar nu înainte să mă chinuiască prin balastul pe care a trebuit să merg desculț, rănîndu-mă la tălpi.

După o oră, am găsit șlarful într-o tufă de mure și am luat-o către gară. Părinții mei se îngrijoraseră, însă nu foarte tare. I-am mințit, păcătuind din nou. Le-am spus că, de fapt, am venit cu trenul de opt (ușimka). M-am dus în baie și m-am spălat pe picioare într-un lighean roz. Apoi am ieșit în oraș, cu atitudine, să descopăr noi sonorități trash la rockotecă.

În șlarfi.

Albinuța

Florentina Ionescu

Era ca o păpușică învelită în scutece albe. Se tot mișca. Dădea din piciorușe și din mânuțe, dezechilibrând pasărea care o ținea în ciocul lung, ca într-un hamac comod și imun la fenomenele meteorologice.

Atunci când a adus-o barza pe Aura, mamaie Georgeta a prins păpușica cu ochii mari și negri în șorțul mare de bucătărie pe care îl purta în ziua aia, ținându-l strâns de colțuri, ca să nu o scape. Sosise mezina familiei. În cinstea fericitului eveniment, că aveau de-acum o nepoțică, femeia îi cinstise pe toți ai casei cu vin și cu țuică, inclusiv pe barză, care făcuse un efort uriaș pentru a aduce copilul în siguranță. Asta îi povestea deseori bunica Aurei, mândră de modul în care îi dăduse o mână de ajutor berzei.

Fetița crescuse și începuse să creadă în poveștile pe care i le spunea bunica. Așa că nu mai mira pe nimeni că fata credea că pe ea a adus-o barza, chiar acolo, lângă stâlpul de iluminat de lângă gardul casei, stâlp pe care pasărea își făcea cuib în fiecare vară. Pentru că mamaie îi spusese și că orice barză care se respectă trebuie să vegheze asupra pruncului pe care l-a adus pe pământ.

Aura avea opt ani, iar mama se putea bizui pe ea: o trimitea la cumpărături, la magazinele din sat, uneori chiar și de trei sau patru ori pe zi. Înarmată cu un portofel și cu o sacoșă mare, pe care o umplea cu produsele de care avea nevoie mama, fata era ca o albinuță. De fapt, așa o și numise nea Radu Bărzoi: albinuța.

Bărbatul în vârstă de 65 de ani, un sătean pe care toată lumea îl angaja după vreo vijelie puternică, venise în vara aceea să repare acoperișul de tablă. Avea el un secret pe care reușise să îl țină bine ascuns, în toți anii de când se cuibărise într-o casă, de pe lângă grădinița din sat. Ca să nu dea de bănuit că stă pe case și se uită după fată, luase chip de om în urmă cu vreo opt ani și renunțase la ciocul lung de bărzoi. Păstrase totuși o poreclă care să-i amintească de fosta lui viață petrecută lângă perechea înaripată care o adusese pe Aura. Îi promisese berzei că va avea grijă de fată și renunțase în ziua aia de septembrie la aripi, la zburat, la libertate. De acum, rostul lui pe lume era să supravegheze fata până când împlinea 18 ani.

Cocoțat pe casa în care locuiau Aura și părinții ei, cu un ciocan într-o mână și cu bucăți de tablă alături, nea Radu Bărzoi refăcea bucățile desprinse din acoperiș. De sus, bărbatul vedea tot ce se întâmplă în curte și mai ales ce făcea albinuța: când ieșea din curte, când pregătea sacoșa sau când uita ceva și se întorcea din drum. Nu era zi în care nea Radu Bărzoi să nu afle ce face fetița, când merge la școală, cât de bine învață ori dacă s-a îmbolnăvit.

Anii au trecut, iar Aura a rămas tot ca o albinuță, plină de energie. Picioarele încă nu o trădaseră. Urca neobosită cele șase etaje ale spitalului municipal pe scări, pentru că nu avea loc în liftul aglomerat ori pentru că nu mai avea răbdare să-l aștepte pe cel care urca doar la etajele cu număr par. Mergea în vizită la tatăl ei. Salonul 17. I-a cumpărat o porție de ciorbă de perișoare de la restaurantul de lângă bloc. Chelnerul i-a pus și o chiflă sau două și a legat punga albă, în formă de maiou, ca pe o fundă. Apoi a luat metroul până la spital. L-a privit când mânca ciorba aburindă, care se păstrase caldă. Salonul s-a umplut de aroma ingredientelor din recipient. Îi făcuse și ei poftă. Tatăl ei avea darul ăsta, de a-i face pe alții să poftească la mâncare. Ce păcat că ea nu știa să facă ciorbe sau supe.

Când a ieșit din salonul bărbaților și a mers spre lifturi, s-a întâlnit cu un bărbat în pijamale gri. Un pacient ca oricare altul, un anonim. Ea nu l-a recunoscut, însă nea Radu Bărzoi a știut imediat că este albinuța lui. I-a recunoscut pașii. L-a luat prin surprindere că a văzut-o așa de tristă și de dărâmată. Mai tristă decât și-ar fi închipuit vreodată că o s-o vadă pe fetița pe care a adus-o barza.

Așa că într-o seară, după ce Aura plecase din salonul tatălui ei, s-a hotărât să o urmărească. A urcat pe heliportul spitalului și a luat, după mai bine de 30 de ani, forma de bărzoi. Era hotărât să zboare după ea și să afle care este acel lucru care ar putea-o face fericită. Noaptea, în timp ce ea dormea, a vegheat-o și, pe căi doar de el știute, a aflat că cel mai mare vis al ei era să învețe să gătească. Fata regreta că nu i-a dus tatălui ei o supă de legume, de regim, preparată de mâna ei. Însă mai avea un vis pe care îl aflase bărzoiul în serile când o veghea: ca tatăl ei să nu cunoască durerea, să nu fie nevoie iar de operație. Se ruga, în felul ei stângaci, după ce punea capul pe pernă, ca tatăl ei să se facă bine. După un timp, a uitat ce înseamnă să se roage, iar bărzoiul a aflat că tatăl plecase la Ceruri.

Cu ultimele lui forțe, deși știa că încalcă reguli vechi de când lumea, bărzoiul i-a dăruit fetei, albinuței lui de care avusese grijă când era copil, un vis special. Într-o noapte rece de noiembrie, a proiectat în mintea fetei o imagine. Se făcea că tatăl albinuței trăiește, că ea se afla în sat, în casa parintească. În bucătărie, în visul Aurei, el mânca o porție de ciorbă de perișoare gătită de ea. Se făcea că bucătăria se umpluse de aromele zarzavaturilor fierte, faianța de pe pereți se aburise, iar tatăl îi spunea la final sărut-mâna pentru masă.

Fripturică

Emilia Crosman

Eu sunt Fripturică. Vă surprinde numele meu, nu? Sigur că vă surprinde. Ce altă ființă, în afară de mine, se poate lăuda că este mândra posesoare al unui asemenea nume? Pare sadic, nu-i așa? Chiar dacă sunt doar un taur, oamenii care m-au crescut și care mi-au dat acest nume prea au întrecut orice măsură. Sincer să fiu, la început nici nu mi-am dat seama de semnificația numelui meu și de câte ori mă strigau mieros și veneau să mă hrănească cu nutreț sau să mă adape mugeam ca prostul de plăcere, de plăcere că mă cheamă și că mă iubesc. Ce să mai spun de clipele în care mă țesălau sau mă mângâiau plini de afecțiune, mă cuprindea un fior în tot corpul și tremuram. Mă gândeam că nu există taur mai iubit și mai răsfățat decât mine. Naiv, altceva nu mai pot spune: mie îmi lăcrimau ochii de duioșie și de recunoștință și nenorociților le lăsa gura apă când îmi măsurau trupul cu mâinile lor moi și calde.

În fine, am mai crescut, mi-au mai dispărut din prieteni și cu timpul am realizat că o să dispar și eu, mistuit de aceleași guri dulci care mă strigau cu sinceră afecțiune din ziua în care am deschis ochii și-am zburdat pe lângă buna mea mamă fără griji și fără minte. Dar și când am realizat grozăvia… am dat milităria jos din pod! Păi bine, nenicule, eu să stau ca fraierul să mă taie și să nu fac nimic? Nu! Așa ceva este inadmisibil. Și să vedeți… am început ca un adevărat dobitoc să rup lanțurile, să alerg capra până la capătul pământului, să rod încet și sigur hainele stăpânului și ocazional să-i mai aplic și o copită discretă acolo unde doare, ba mai mult, făceam și nazuri aruncând fânul din iesle sau refuzând să beau apă. Și ce credeți? Mi-a mers bine? Nuuuuu.

Vai de capul meu ăla mare și lipsit de orice rațiune! Doream să mă răzbun și taman că mi-a mers pe dos. Nu mă mai strigau lingușitor și nu mă mai priveau cu milă așa cum făceau din când în când. S-au înrăit. Nu le mai păsa. Doar mă îndesau cu nutreț ca să ajung la proporțiile ideale pentru a mă înscrie la concursul Mr. Abator și să-mi gâdile vanitatea și prostia cu o lovitură în moalele capului și cu o tranșare de maestru.

Ce mi-am zis eu atunci? Așa nu, cu siguranță așa nu. Măi Fripturică, băiatule, nu fi prost, cugetă și tu înainte să acționezi. Doar n-or fi atât de imbecili să te cruțe când tu le rupi oasele și le rumegi hainele sau o sperii pe capra aia obeză de le sare în cap cât e ziua de lungă, ba mai mult, îi pui și la cheltuială de-au ajuns să te lege cu două rânduri de lanțuri. Ești o forță a naturii, scumpulețule, dar n-o să ai un sfârșit prea frumos. Sunteți curioși, știu asta și vă cred. Să vedeți, ce s-a gândit Fripturică într-o bună zi? Fii blând, privește lung după ei și dă din coadă când intră pe teritoriul tău ca un câine fericit că-și vede stăpânul. Încă mai e timp, câștigă-i de partea ta: lingușește, imploră, șantajează sentimental. Orice, numai să nu te duci ca boul la tăiere. Luptă! Dacă e nevoie, lățește-te cât grajdul și simulează o boală, fie ea și sufletească… Fă ceva! N-o să vă vină să credeți, a funcționat! Sau, cel puțin, așa credeam eu. Să-i fi văzut cum mă îngrijeau, cu câtă îngrijorare mă priveau și ce masaje îmi mai făceau (he, he, he, acum vedeau ei ce valoros e Fripturică). Au chemat chiar doi veterinari sperând să-mi găsească leac. Dar, să vedeți cât de trădătoare e viața: amândoi au recomandat să fiu degrabă sacrificat. Auziți și îngroziți-vă: SACRIFICAT! Câtă mișelie! Vânzare! De ce? Pentru că au ajuns la concluzia că mi s-a urât cu binele. Până la urmă, s-au gândit că este mai bine să se bucure de o friptură suculentă decât să-și mai bată capul cu un dobitoc nemulțumit de viață. Unde dai și unde crapă! Se vede că am rezolvat problema cât se poate de strălucit. Jos pălăria!

Cred că nu mai este necesar să vă lămuresc cum am sfârșit. Mare trebuie să vă fie jalea: un taur atât de nobil a ajuns pe mâna celor lipsiți de suflet și acum șade frumos ambalat, ca un cadou, în vitrinele magazinelor.