Venise rândul lui Mârlea. Ion Mârlea, grăbitul în vorbă, adversarul lui George de pe vremea când acesta îl admonestase pentru o deviere de la linia monopolului impus de arhicancelarie pe comerțul cu obiecte consacrate oficierilor și colportajului. Iată că acum îi lua locul, destituindu-i memoria la nivelul unor referințe negative erupte din adâncul umorilor sale personale.
– Ah, insul ăsta care a făcut și a dres cum a vrut. Nu i-a stat nimeni și nimic în cale, cu atât mai puțin un arhon precum Stresoiu care, crezând că se folosește de serviciile lui, s-a lăsat manevrat ca un naiv ce este. L-a dus mintea la toate combinațiile. Stresoiu i-a ciugulit din palmă ca un curcan înfoiat pe care, dopându-l, și l-a aservit intereselor celor mai venale.Pentru asta e de blamat dar și de admirat.
Ai fi zis că toată perpeleala asta, toată oftica la adresa înaintașului dispărut, nu exprimă decât regretul de-a fi ratat până atunci o postură identică în foloase cu a lui George, dar onorabilă, mult mai onorabilă, ca aparență. Căci a blama în felul lui Mârlea, trăda invidia celui ce se simte îndreptățit la jocuri de rol cu miză în aria pecuniară și în cea de imagine.
Poseda ambiția proprie tuturor acelora care o resimt ca manifest intim continuu, ca latență sub presiune ce nu produce efecte vizibile de la început. E aici ceva ce așteaptă momentul declanșării prin promovare sau parvenire dar, în același timp, ceva ce duce la acea declanșare. Puterea acestei latențe inundă câmpul de iradiere al purtătorului și se propagă constant, influențând în folos propriu atitudinea și reacția binevoitoare a puternicilor zilei, catalizând în același timp, întregul univers. Acel „e scris în stele” irumpe sau crește progresiv. „Celor iubiți de zei, universul le slujește, potrivindu-și mecanica umbletului lor prin țărâna fină a bulgărelui terestru.” Cu această dublă confirmare, ipochimenul, ori, în cazul nostru, mai bine zis, epigonul, își putea permite libertatea sau bunul plac, prudența sau viclenia, oferta sau mita, ș.a.m.d. Putea alterna proporțiile, făcând interșanjabile valorile cu opusul lor, chiar dacă în numele binelui.
În celălalt caz, abilitățile lucrative ale lui George operaseră, fără efort disimulant, în aria interesului celui mai profitabil. El recunoscuse adesea că nu pierde niciodată. Sau, cel puțin, așa credea și așa declara, fără precauția discreției. Iar atunci când își potrivea expresia, comutând atenția celor din jur spre partea delicată a spiritului său tulburat, devierile survenite căpătau alibiul neputinței cauzate de boală. Lumea vorbea pe la colțuri și chiar se amuza pe seama enunțurilor lui neverosimile și pe alocuri elucubrante, dar fără a arunca vreo anatemă definitivă. Asta, deoarece, retorica lui putea oferi temei unor reflecții interesante, care, luate autonom, detașate de funcția premizei pe care o aveau în constructul pretins riguros, lăsau liberă trecerea către speculații cu tentă oarecum seducătoare.
Mârlea, în graba lui, trecuse aproape instantaneu la înlăturarea efigiei predecesorului, preluându-i inconștient amprenta reziduală, însă, la nivelul unei personalități superficiale, prea puțin evoluate. În cele practice, părea sinceră dorința de a îndrepta ceea ce fusese, după părerea sa, greșit și, mai grav, abuziv. Încă de la primele întâlniri în plen cu oficianții, se lansase în diatribe la adresa acestor nereguli, fără a indica explicit vreun vinovat. Lăsa la aprecierea fiecăruia concluzia ce putea fi trasă în urma verbiajului său insinuant. Propunea strategii și soluții parcă îndelung pritocite. Dacă era așa, atunci își pregătise arsenalul de mult, anticipând moartea lui George și apoi numirea sa în locul rămas gol. Dacă nu, dovedea, datorită firii precipitate, adaptabilitate și spontaneitate sub specia oportunismului, zodie străină perspicacității.
Poate că ceva din ambele își găseau poziția aici. În ajunul funeraliilor, pe telefonul mobil al lui George apăruse un mesaj contrariant. „În sfârșit, mă bucur că ai dat colțul. Abia așteptam să se întâmple asta pentru a-ți lua locul.” Cei ai familiei s-au simțit atât de vexați încât s-au jurat să-l afle pe autor. Spuneau că-i vor pune în mișcare pe toți cunoscuții, inclusiv pe unii din cadrul telecomunicațiilor speciale. Până atunci, bineînțeles că bănuiala a căzut asupra lui Mârlea, vechiul adversar și foarte noul numit în locul lui George. Bănuiala a rămas bănuială, stingându-se cu timpul prin nereușita confirmării. I-a luat locul, la început cu oarecare rezervă, apoi cu greutate, neplăcerea receptării denigrărilor din ce în ce mai fățișe cu care Mârlea împroșca memoria predecesorului său, ori de câte ori se ivea prilejul.
La toate astea și-a adus aportul și secretarul circumscripției. Urmare a retragerii lui Marcel, noul secretar fusese ales de George. Afabil până la umilitate, Ionuț Pârțea reușise a se face în scurt timp plăcut tuturor. Serviabilitatea sa, însă, purta semnul unei contrafaceri subversive de care se folosea instigându-și colegii unii împotriva celorlalți. O vorbă aruncată ca din întâmplare devenea când atenționare alarmantă pentru unul, când informație compromițătoare în ochii altuia. Era înzestrat cu talent de păpușar. Făcea aceste jocuri ținând seama de context. Nu urmărea neapărat vreun avantaj. Îi făcea plăcere să uzeze de poziția pe care o avea și care îi asigura protecție. Jocul era gratuit și îi procura satisfacții doar cât să frizeze abia perceptibil perversiunea. Avea acest mic viciu de caracter. Acela pe care majoritatea dintre noi îl avem și pe care ni-l descoperim în momentele de introspecție onestă, cu prilejul bucuriei de necazul altuia. Avea și acel surâs susținut de arcuirea sprâncenelor pe care-l afișa cu subînțeles. Îi plăcea, cu alte cuvinte, să râdă de oameni. Era, în cele reprobabile, solidar cu noi toți, dar mai solidar cu el însuși pentru că noi, ceilalți, nu dispunem decât în mică parte de atâtea resurse îndoielnice. Alături de noul stăpân, își va găsi rapid curajul de a fi el însuși, fără vreo cenzură suplimentară impusă de politețea ipocrită sau de datoria gratitudinii față de primul lui binefăcător. Va deveni în foarte scurt timp arogant, gata să dea în vileag pe oricine pentru vini formale, dar mai presus de toate, pentru vina de a-i sta în cale. Atunci se va folosi de dreptul său ca de o pradă. În vecinătatea lui Mârlea și în umbra lui își va reconsidera poziția față de amintirea lui George, socotindu-se înșelat în așteptările lui de ucenic, privind către noul său exemplu cu satisfacția celui reconfirmat și promovat. Ca semn al acelei satisfacții va împrumuta de acolo ce i se va părea mai util, descoperind în forul personal compatibilități și convergențe cu caracterul lui Mârlea. Seducția de sinele gonflat și gelozia față de ceilalți îi vor alimenta aroganța. Va tatona la început în zona tandemului cu șeful, pentru ca apoi să încerce a-l surclasa pe căi ocolite și a-l înlătura cu mijloacele de care se știa folosi cel mai bine: intriga și vorba edulcorată dar țintită cu viclenie.
Pentru Cornilă, schimbarea va produce efecte contradictorii. De când cu venirea la Rs., se exprimase față de prietenul său, Sergiu, prevenindu-l asupra scopului principal: accederea la funcția de protus. Zvonul lansat și apoi întreținut cu tenacitate își dovedea nu doar caracterul potențial ci se configura ca probabil până la tangența cu actualizarea iminentă. Din virtual, devenise actual datorită persistenței cu care era predicat. Confuzia acestor două planuri avea loc într-un registru dovedit ulterior iluzoriu, neanticipând decât o reușită fantomatică.
Prin diseminarea acestei povești, comunitatea începuse a-l aborda cu prudență și cu un oarecare surplus reverențios. Oamenii știau în general că avusese probleme pe unde a mai trecut, unii dovedindu-se chiar bine informați. Dar, curios lucru, în locul rezervei față de cineva cu trecut neguros, mintea majorității opera cu unități de măsură inadecvate. Probabil instinctiv, având de-a face cu tipul de om care cade în picioare după câte o aventură reprobabilă, cei mai mulți recurgeau la prudență. Poate că manifestau respect din teamă sau poate că simpatizau cu descurcăreala lui contrariantă. Pentru aceștia, valoarea etică pălea în raport cu tenacitatea insului de a-și recupera statutul, și, în special, cu susținerea pe care i-o asigura felurimea actorilor tenebroși, inventați ori sumar identificați în zone de putere sau influență. Aerul de superioritate degajat, care-i însoțea fiecare gest, impunea o notă suplimentară pretențiilor arogate. Îi plăcea să recurgă inclusiv la manevre de „nu mă uita”, oferind câte un cadou simbolic unora de care, cine știe, va avea nevoie cândva. Banii îi considera, asemenea multora, a fi cea mai bună carte de vizită, deși avea numeroase datorii pe la cunoscuții pe care îi considera, unilateral, prieteni. Era de ajuns o primă întâlnire ca, pe de o parte, să încerce un împrumut, iar pe de alta, să se folosească pe mai departe fraudulos de noile cunoștințe ce de niște achiziții utile. În cercurile lui obișnuite, încerca să epateze, vorbind cu nonșalanță de cunoștințele lui sus-puse alături de care pretindea că se situează, ocupând același nivel. Acestea nu erau domnul sau doamna cutare, ci cutărică sau cutărica, articulându-le intenționat prenumele în cele mai firești tonalități. Atunci când le aborda personal, de față sau telefonic, individual sau în compania apropiaților, debita fără zgârcenie formule encomiastice, mizând de data asta pe lingușeala cu iz de politețe. Prefera apelativul de „Excelență” cu care își gratifica așa-zișii amici.
Dacă în compania celor cu stare se oploșea limfatic, în relația cu cei modești uza de maliție, ceea ce pe unii îi deranja, iar pe cei mai slabi de înger, lucru oarecum de înțeles, îi copleșea. În ochii lor, tot acest construct de personalitate căruia nu-i sesizau inconsistența, îi confereau lui Cornilă profilul eligibilității pentru funcția pe care și-o dorea, înzestrându-l anticipat cu respectabilitate ierarhică, fără prevenția cuantumului de improbabilitate.
„Ce să-i faci?” ziceau unul și altul. „Are relații. Altfel cum? Ce, i-ar fi mers altcumva la câte i se pun în seamă? Dacă a ajuns până aici, o să reușească și pe mai departe!”
Toată atmosfera asta se va prelungi până dincolo de limita firească, trasată de evidența numirii altcuiva ca protus, respectiv a lui Mârlea. Încordarea dusă la absurd îl va menține pe Cornilă într-o cursă deznădăjduită până la cea din urmă consecință. Se considera nu doar având aceleași abilități ca George, lucru crezut doar de el, ci, delegat în vederea administrării avutului forestier din zona de responsabilitate a protusului de Br.-Zr., lucru la care se pricepea totuși, se considerase îndreptățit la manevre dincolo de limitele precauției. Ani de-a rândul, exploatările se desfășuraseră în beneficiul arhicancelariei de la Sb. Supervizor fusese George, dar executantul, Cornilă, își luase libertăți suplimentare profitând de problemele de sănătate din ultima vreme ale superiorului său. O parte din transporturi se desfășuraseră când și când pe rute alternative, unele în mod evident deturnate.
Odată cu numirea, provizorie pentru început, a lui Mârlea, acesta îi raportă lui Stresoiu întreaga situație. Cu toate astea, nu se întâmplă nimic. Cornilă știa că nici nu se va interveni aici vreodată, pentru că beneficiul avea o latură ilicită de care profitau mai mult sau mai puțin și unii membri ai staff-ului Arhicancelariei. Miza era dublă pentru el: protecția în fața arhonului și susținerea pentru obținerea funcției de protus. De aceea, la împlinirea termenului celor treizeci de zile dintre moartea lui George și numirea definitiva a altui protus în locul lui, Cornilă și-a jucat ultima carte în vederea obținerii postului. Deși toată lumea știa că Mârlea este alegerea fermă a lui Stresoiu,, chiar în timpul confirmării lui în biroul arhonului, Cornilă își aștepta rândul în curtea instituției, alături de pila sa, fost general, se spune, în serviciul de informații al armatei.
Nu i-a ieșit. Nici nu avea cum. Stresoiu nu putea fi câștigat numai cu prețul unor dividende silvice. Rămânând strict la capitolul funciar, o circumscripție ca Br.-Zr. nu se putea măsura cu mult mai potenta surată a ei din Bv. Acolo, matera lui Mârlea aducea venituri mai importante decât toate celelalte de la Br.Zr.
– Să nu credeți, le spunea oficianților, în prima ședință ca protus, că am venit pentru căpătuire. M-am uitat peste acte și vă pot spune că bugetul materei mele e de patru ori mai mare decât al întregii circumscripții de aici. Am venit să fac ordine în numele celui ce m-a trimis, Multpreaînțeleptul nostru Patern, Doctor LavrenteStresoiu, Arhonul și Arhiarhonul Litaniei.
Pe de altă parte, multpreaînțeleptulStresoiu trebuia întreținut cu delațiuni. Nu că acest lucru i-ar fi fost cu totul străin lui Cornilă, dar nimeni n-ar fi putut ține ritmul îndrăcit cu care Mârlea îl mitralia pe arhon. Niciun general de la informații militare nu stăpânea mai bine tehnica elocinței ca leoninul sulfuros căruia i se făcuse promisiunea rămânerii în funcția nou dobândită, atâta vreme cât stăpânul, Stăpânul Arhicancelar, se va afla printre cei vii.
– Multprea-ul mi-a promis că voi fi și voi rămâne așa, și chiar mai mult, până la sfârșitul lui.
Cu astfel de învârteli de culise, piruetele lui Cornilă nu-i vor aduce decât amețeli. Însă nu atât de abracadabrante încât, mai ales unul ca el, să-și piardă cu totul echilibrul și să nu cadă, iară și iară, pentru a câta oară, în picioare.
Photo by Antonia Glaskova on Unsplash
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu