Atelier

Dimineţile Pectonelei

Bună-dimineața, dragi ascultători! Aici, Andrei de la Radio-Trans. Emisiunea noastră „Câte bordeie, atâtea obiceie” e invitata Pectonelei, Gianinei și Claudiei. Suntem într-o garsonieră de bloc. Transmitem în direct. Claudia se aranjează în oglindă. Gianina a făcut cafea. Ne-o servește în ceşti fără toarte, cu farfurioare crăpate. În garsonieră mai sunt trei saltele. Hainele frumos aşezate pe duşumea.

Pectonela ne va povesti viața ei, viața lor. S-o ascultăm.

„Bună. Ce faci?” „Bine.” „Ce faceţi acolo?” „Stăm.” „Ce fac băieţii, pardon, fetele, sau băieţii?!” „Travestim.” „Cum sunteţi de dimineaţă?” „Bineee. Ce mai face domnul?” Mi-e dor de întrebarea asta din fiecare dimineaţă. De mirosul oamenilor, al străzii. Mă prezint: Pectonela hermafrodita mă numesc, adică Lucian Marin din Zalău. Pe unsprezece aprilie m-am născut. În anul una mie nouă sute nouăzeci şi trei. Am copilărit în Zalău. Lucrez în stradă, la șosea, adică la variantă. Da, la sex. Da, Pectonela: mult mai mult femeie și foarte puțin bărbat, am simțit asta încă de mică, mai întâi ca o tulburare, apoi am înțeles. Claudia e tot ca mine și ca Gianina, dar ea s-a operat, are acum vagin, și-a pus și silicoane. Mergem împreună la șosea, la variantă, la sex, da’ e altceva. Claudia e altceva.

Dimineaţa, da! Dormim aici până când vine dimineaţa. Aseară am fost, puţin, spartă la nas. Clientul a zis că i-am omorât câinele. Aşa-i zicea el penisului. Eu i l-am omorât. Azi e joi. Azi am grijă de un bătrânel de pe strada Lăcrămioarelor. Acolo mă și schimb. Mă machiez. Geanta mea o ţin la el. Se fură la variantă ca-n codru. În ziua de astăzi se cam fură orice.
Aici, la gât, m-a supt bătrânelul. Joia trecută. E gelos. Mi-a zis că-i alcoolist. Mi-a zis să merg cu el până-n Anglia. Decât în Anglia cu un bătrânel alcoolist, mai bine la variantă cu Gianina şi cu Claudia.
Ah! Claudia are silicoane, colanţi, sutiene. O frumoasă combinație de vară. Mai are și una de iarnă.
La început, în oraşul Zalău, eram luată drept un gunoi. După ce m-am oferit lor trup şi suflet… Câte o jumătate de oră de plăcere tuturor anonimilor din Zalău. O faptă bună. Am adus pacea în toate paturile. „Eşti un gunoi”, aşa mi se mulțumea în Zalău. Stoarsă eram de cât sugeam.
Dimineaţa e tăcere pe aici. Doar eu vorbesc. Nu pot să stau şi să tac. Mănânc covrigul, beau cafeluța. Pe variantă, dacă mă invită cineva, ştiu să-i și dansez, îl înveselesc.

Dumnezeu a fost tare grăbit cu noi trei când ne-a făcut. Tare grăbit. A terminat prea repede! A fost şi bun, nu-i vorbă, suntem niște frumoase. Dumnezeu e, poate, nemulţumit de noi. Da’ uite că ne mai rabdă, uite că m-a răbdat și în Zalău. În definitiv, suntem la fel ca toți oamenii; pardon, ca toate femeile! Suflete avem, frumoase suntem!

Și ce frumoasă copilărie am avut! La paisprezece ani împliniţi, în luna mai, două mii şapte, mama, tata, eu și frate-meu Viorel, cu doi ani mai mic, am plecat la Paris.

Eram tunsă scurt, ca un băieţoi. Am simţit tot drumul ca pe-o sărbătoare. Autostrăzi, peisaje, cuvinte străine… până la garajul lui Bill. Aşa-i zicea locului acela din Paris. Ne-a chemat unu’ Boldor, la furat. Eram mai mulţi din Zalău. La Paris era vremea CD-urilor și DVD-urilor. Le luai din magazinele alea mari. Le vindeai cu sutele şi te umpleai de bani. Banii lor erau tari. Nu ca ai noştri. Lucram cu părinții. Și cu geanta aia neagră, lăţoasă. Intrau în ea cam cinci sute de CD-uri ori două sute de DVD-uri. Le culegeam finuț de pe rafturi până o umpleam. Tata ieşea cu ea. Geanta avea un mecanism care bloca alarmele. Am stat mai bine de un an la garajul ăla. M-am şi plimbat, nu-i vorbă. Tata era foarte deştept. Toţi cei plecaţi de prin Zalău erau specializați în CD-uri și DVD-uri. La un moment dat, era mare concurență, nu mai era rentabil. Noi am trecut la sticle. Jack Daniel’s şi Ballantines. Tata şi-a cumpărat costum de baie femeiesc, albastru. Închis până la gât. Îl crăpase cam pe unde au femeile sâni. Atunci i-am văzut prima oară penisul. Se dezbrăca normal în faţa noastră. Îşi trăgea pe el costumul de baie. Îşi punea apoi costumul larg. Noi adunam sticlele de pe rafturi. Plate. Frumoase. Tata le băga în costumul de baie. Cam douăzeci şi una la o tură. Dacă totul mergea bine, făceam trei, patru ture pe zi.

Dormeam în aceeaşi cameră toți patru. Mama avea sâni. Tata avea penis.
Veneau proprietari de magazine şi vorbeau cu tata. „Fură-ne creveţi”, ziceau. „Câţi?”, zicea tata. „Câţi poţi.” Umblam cu genţi roșii prin magazinele mari. Luam pungi şi scufundam nişte palete ca polonicele. Lăsam să se scurgă apa. Umpleam pungile. Le băgam în genţi. Sute de kile de creveţi roșii în genți roșii. Când au trecut şi ceilalţi la creveţi, tata a trecut deja la cafeaua Carte noire. Cumpăram un pic și noi, şi lăsam câteva pungi de cafea pe rafturi, ca să nu se prindă ăia că am furat tot. „Trebuie furat cu cap, Lucian”, zicea tata, râzând.

Noi lucram dimineața. Viorel cu băieții lucrau doar noaptea, tot în echipe de câte trei, la parcometre pe Champs Élysées, pe la Bastille, mai ales prin Marais, unde erau mai toleranți. Viorel nu fura, nu, el doar stătea de pază în colțul străzii, la intersecție. Nu puteai ști când apare mașina poliției, în rond, trebuia să fii vigilent. În timpul ăsta, unul, mai măricel, tăia tabla groasă cu bormașina, și asta putea dura și un sfert de ceas. Iar al treilea nu făcea nimic, stătea doar cu geanta larg deschisă, pe dedesubt, ca să cadă în ea bănuții. Nu le era ușor nici lor. Când îi prindeau, fiind minori, poliția nu le putea face nimic. Venea tata după ei, își cerea scuze, îi certa și semna pentru ei, luându-i sub responsabilitatea lui. După o vreme, primarul Parisului le-a luat pâinea de la gură instalând parcometre cu cartele. S-a modernizat Parisul mulțumită băieților noștri! La Paris, dacă aveai acte, te lua poliţia la post, te notau în computer, semnai o hîrtie și îți dădeau drumul. Dacă n-aveai acte, te lăsau în pace, îți spuneau să te cari și să nu te mai prindă. Când ne-am întors acasă, peste vreo doi ani, tata şi-a luat altă nevastă, care nu mă suporta. Arătam acum și eu a femeie.

De supărare, într-o noapte, mama s-a înecat cu ţuică. Nici la înmormântare n-a venit tata. N-a avut permisie de la nevasta lui cea nouă. Aşa am ajuns eu fără părinţi. Aşa am ajuns eu să-mi aleg o fată ca drăguță.

Drăguța mea era din Jibou. Eu eram ca un băiat de cartier din Zalău. Aveam trei pantaloni, o pereche de adidaşi, ciorapi adidas din bumbac şi opt bluze, toate aduse din Franţa. M-am aşezat lângă ea. Avea șaisprezece ani. Aveam șaisprezece ani. Seara aia am petrecut-o în parc. Pe frunze. Iepurește. Nu eram dotat. Am stropit-o imediat. M-a luat de cap şi m-a sărutat. Apoi mi-a luat-o în gură. Nu m-am împotrivit. Îmi era şi frică. Eram molcuţ şi bleg. Am mai terminat o dată în gura ei. Tot repede. Nu mi-a plăcut. Mi-am aranjat hainele. Relaţia noastră a ţinut toată vara. Țineam la ea. Era singură, o băteau acasă. Venea până la Zalău cu maşini de ocazie. De atunci încoace, iubiții mei sunt numai bărbați.

Aici e foarte bine. Chiar dacă n-ai casa ta, masa ta, patul unde să poți aduce pe cineva. Gianina doarme pe salteaua din stânga, Claudia, pe cea din dreapta, iar eu la mijloc. Cam aglomerat. Pe variantă trebuie să fim foarte atente să nu ne descopere clienţii că avem și penisuri, pipernicite, dar tot penisuri se cheamă!

Dintotdeauna, toate trei ne știam femei, încă de micuțe, și fără să ne-o spună nimeni, ieșeam afară cu baticul mamei pe cap și ne jucam cu fetițele. Penis pipernicit și coițe ca niște prune uscate. Le disprețuim și vrem să scăpăm de toate trei. Cu ovarele noastre ne mândrim. Fără minunea operației, noi nu putem fi noi. Ne chinuim. Noi, adică Gianina și cu mine, căci Claudia e deja ea însăși și ne încurajează. Numai privind-o, ne crește inima. Noi nu suntem homosexuali, suntem femei și iubim bărbații, heterosexuale înrăite suntem! Luăm hormoni feminini ca să ne crească sânii frumos, să avem pielea fină și vocea cât mai feminină. Ajută-ne, Doamne, să scăpăm de coițe și de puță și să avem și noi vaginul nostru!

Eu am relaţii şi pe internet. După-amiaza, merg la mătuşa, care are computer. Îmi deschid tacticos mailul. Am numai zece clase, la fără frecvență, dar mă mândresc că scriu fără greșeli, mi-au plăcut mult la şcoală biologia, anatomia și gramatica. Citind tot ce găseam pe internet despre hermafrodiți, androgini și transsexuali, erau și multe tâmpenii, ce-i drept, tot citind eu la studii, am avut, în sfârșit, confirmarea, m-am recunoscut, m-am înțeles. La variantă le-am întâlnit pe Claudia și pe Gianina și le-am explicat fetelor cum stă treaba cu noi, științific vorbind. Atunci ele m-au îmbrățișat și mi-au mulțumit. Am citit că unele-s pe invers ca noi: se nasc femei și vor să devină bărbați! Vai! dac-am putea schimba cu ele!

Fiecare oraş are varianta lui. Am făcut toate trei un tur al României, cu autostopul. Tot la varianta noastră ne-am întors. Noi nu vrem să ne părăsim casa. Suntem patrioate. Aici e teritoriul nostru. Ne latră câinii amical. Ne pândesc poliţaii pofticioși. Dar merge. Ne descurcăm cu toți, mulțumim pe toată lumea. Suntem curate. Ne dușăm pe rând.

Când o să am bani, întâi îmi iau garsonieră, și apoi bărbat. Stăm toate trei aici. Fumăm. N-avem para chioară. Suntem bine şi aşa. Eu nu ţin nici un regim. Arăt bine din naştere. Am cincizeci și trei de kilograme. Sânii-mi sunt destul de buni. Ar mai merge până la cincizeci şi cinci de kilograme. Bătrânelul vrea, din pensia lui, să mă ajute să-mi fac operația. Pune în fiecare lună deoparte. E gândul lui bun, îi vor trebui mulți ani ca să strângă banii. Numai de-ar trăi până atunci, Doamne-ajută!

În fiecare dimineaţă mă gândesc cât de norocoase sunt femeile care vin cu noi pe variantă. N-au penisuri. Peste Claudia a dat norocul, a avut și acuma nu mai are. Un om bogat, bun, a pus banul și Claudia a fost operată cu succes la Cluj. Nu există minune mai mare. Ne bucurăm pentru ea. Când va da norocul peste Gianina și peste mine, când?! Mă rog să fie înainte de-a îmbătrâni. Unii, când dau de penis, se uită la mine urât. Și mă înjură.

Peste drum de garsoniera noastră e farmacia, alimentara. Cumpărăm pâine, parizer și muștar. Toată lumea ne știe de breze și vesele. Într-un bar suntem bine primite. În altul ne alungă. „Bună ziua. Luați loc. Vin și clienții!” „La revedere. Plecaţi de aici, că ne alungaţi clienţii!”
Mi-am cumpărat o fustă mulată, scurtă, plus o bluză decoltată, roz, fără prea mare efect. O relaţie se încheagă greu. De obicei, eu fac primul pas. Bătrânelul meu a făcut el primul pas.
Dacă aş avea o garsonieră, poate și o mașină, aş veni când doresc, aş pleca tot aşa, aș fi generoasă, mi-aş plimba perechea cu mașina. Aş putea alege, căuta perechea potrivită. Banii sau viața? Nu, nu, banii și viața!

Realitatea e că toţi cerşim, toată viaţa cerşim unii de la alţii. Ne parazităm reciproc. Zicem: „pa!”. Mai des decât „pa și pusi!”. Numele de Pectonela îmi vine de la domnul Iancsi, negustorul de papagali din Zalău. Am trecut pe la el într-o seară, acum vreo patru ani. Îl aveam pe Coco. Îl găsisem în parc. Coco, papagalul frumos colorat. N-avea pereche. Singur cuc. Îl ţineam cu mine-n cameră. Dormea pe candelabru. L-am adus la domnul Iancsi în magazin. Învăţasem deja să dau din fund. Eram și bine rujată. Dată pe faţă cu boială. Domnul Iancsi mi-a spus că am adus o papagaliţă. Şi că o să-mi dea un bărbătuș pentru ea. „Altfel moare de singurătate”, a zis. L-am surprins că se uită curios la picioarele mele. M-am apropiat şi l-am prins brusc, dar delicat, de penis. L-am descheiat la pantaloni. Tăcea. Sugeam. Era mai nerăbdător decât tinerii. L-am simţit cum se opinteşte şi l-am auzit oftând: „Pectonela mea”. Mi-a plăcut numele şi l-am adoptat. Am primit gratuit și perechea lui Coco.

Aveam în cameră cântece de dimineaţă. Coco a făcut ouă. Îi așterneam pagini de ziar, în cuşcă. A murit brusc, într-o dimineaţă. N-a fost bolnav. L-am jelit. Am dus înapoi bărbătușul primit de la domnul Iancsi, ca să nu moară de singurătate.

Bem cafeluțele și stăm la taifas. Apoi la muncă, că n-avem nici o rentă. Nu jucăm nici la loto. Nu credem în noroc. Bărbaţii vin şi plâng, ni se plâng. Ne spun că de ani de zile nu şi-au mai futut nevestele. Bietele! Soții vin pe variantă, soțiile rămân acasă. De-aia ar trebui să avem un gând bun și pentru ele. Să nu fie supărate pe noi. Claudia a avut, într-o seară, un director de bancă. I-a spus că vine şi a doua, şi a treia zi. Dacă ai vagin şi sâni, ca ale Claudiei, și fără penis, ajungi să ai şi noroc. Mai nimeresc și eu din ăia cu facultăţi. Da’-s tot mai omenoşi pensionarii. Îşi fac treaba. Plătesc. Mulţumesc. „La revedere!”, „Pa!”, și pe curând!

Pe un bărbat l-am futut eu, pe unul singur. L-am futut aşa cum am vrut. Un polițist. L-am dezbrăcat cu mâna mea. Tremura. Nu ştia ce să facă. „Uite un om corect şi de treabă”, mi-am spus. I-am plăcut. Mi-a plăcut. Am stabilit codul vestimentar al fiecărei întâlniri. Eu veneam cu o pelerină roșie. El apărea cu o pălărie albă. Eram niște inseparabili… Mult mai târziu, mi-a spus că el e un funcţionar de stat care supraveghează zona. Era un poliţist inteligent, sensibil. Nu mi-a spus niciodată ce vârstă are și nici dacă e căsătorit. Pentru binele meu, cred. Pentru mine a contat mult delicatețea lui. După vreo trei săptămâni, m-am îndrăgostit de el. Am plâns multe nopţi amândoi, în părculeţul din faţa blocului nostru. A fost singurul pe care l-am favorizat. Unora le-am luat mult… altora mai puţin, lui nimic.

Într-o seară, a venit beat pe variantă. L-am condus acasă, l-am ajutat să-și deschidă uşa. Trăia singur într-o garsonieră de serviciu. L-am aşezat în pat. L-am privit cum doarme. Când s-a trezit, era trecut de miezul nopţii. I-am spus că mă numesc Pectonela hermafrodita. A râs. Mi-a spus că ştia de la început: „Îmi închipui că, în timpul cât ai fost plecată la Paris, ai dus-o şi mai greu ca acasă”, zicea, mângâindu-mă. Încuviințam.

„Cred că eşti echilibrată şi foarte puternică”, zicea. „Poate”, îi răspundeam, zâmbind.
„Pe variantă, nu te-ai certat, nu te-ai bătut, nu ai furat”, mi-a spus.
„Acolo-i cartoteca”, îi răspundeam. Mi-o arătase. Impresionant. Erau trecute alfabetic persoanele din cartier, criminalii, recidiviștii, suspecții…
„Nu poate cartoteca asta să-i deosebească pe cei buni de cei răi”, zicea, zâmbind. „Eu pot.”
„Întotdeauna delicat şi prevăzător”, îi răspundeam.
Am trăit multe dimineţi frumoase cu el. Le-am părăsit pe Claudia și Gianina. Dar ne întâlneam pe variantă, zilnic, și ziua și noaptea. Povestea a durat vreo doi ani. Într-o noapte, am ieşit din garsoniera aia de serviciu, am trecut prin părculeţ. Am simţit o suflare rece și agitată în ceafă. O mână m-a apucat de gât. Cealaltă mână m-a lovit cu ceva tare peste cap. Am fost violată. Nu m-am împotrivit. Tremuram. Puteam să fiu omorâtă. M-am întors la garsoniera iubitului meu, dar nu mi-a deschis ușa. Am fugit aici. M-am simţit murdărită. Abia acum eram un gunoi. Dimineaţa următoare, poliţistul meu dispăruse.

L-am înţeles. N-a putut să treacă peste noaptea aia din părculeţ. Eu am trecut. Am fost mai tare ca el. Cu Gianina şi cu Claudia, avem din nou dimineţi frumoase. Le merităm. Cafeluța e gata. Stăm la taifas o jumătate de oră. Apoi, intrăm pe variantă.

(Muzică.)
Încheiem aici emisiunea „Câte bordeie, atâtea obiceie”, mulțumindu-i din inimă Pectonelei. Nu ne mai rămâne decât să le urăm fetelor o zi bună pe variantă! Și dumneavoastră, dragi și fideli ascultători, o zi bună! Pe mâine!
(Generic. Muzică. Punct)

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu