Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Dimensiunea unei zile

Poate părea adesea simplu să treci pe lângă lucruri, locuri și oameni cu o agendă în mână, scriind și notând la tot pasul idei și impresii, desfăcând într-un mod cât mai amplu și deopotrivă rezervat diferitele moduri în care oamenii își trăiesc existențele. Uneori cu rapiditatea momentului, alteori cu răbdare și atenție, privind mereu destinațiile ca pe niște oportunități de a fi. Cei din urmă găsesc, în simpla lor existență, multiple forme de bucurie veritabilă și profundă, lipsind cu desăvârșire abandonarea inutilă a potecii lor sau linii frânte care se tot întretaie haotic, neconducând, într-un final, spre nimic. Destinația singulară și unică, în același timp atribuită și construită, nu se configurează brusc și nici sub o formă definită, ci este mai degrabă ușor de identificat în acea sinceritate a limbajului care nu se ascunde și nici nu se diminuează, nu poate fi disimulată și nici amplificată superficial, pentru că este unică și ireversibilă. Este acea bucurie rară cu care te apropii de necunoscut și prin care el îți devine familiar.

Nimic nu se aseamănă cu dimensiunile zilelor atunci când ajungi la destinație, sub forma ei fluidă și umană, imposibil de confundat dacă este cu adevărat destinația ta. Aerul proaspăt și respirabil te ghidează printre aceste microincursiuni care încep, odată ajuns la destinație, și fiecare zi pare o dimineață odihnitoare după o lungă călătorie, un moment de răgaz pe o bucată insulară înconjurată de ape clare și transparente care dau spre infinitul de nedeslușit al oceanului. Nu obosești niciodată, pentru că timpul pare să curgă în sens invers, în această direcție a întineririi evidente.

Și totul începe așa: nu este nevoie de nimic altceva decât de această bucurie de a ne vorbi, atât de aproape, foarte încet, aproape în șoaptă, despre o lume care nu există decât de două ori, în același timp, la distanțe nu foarte mari uneori, și alteori imense, insuportabile, dar de scurtă durată. Nu trebuie să ajungem foarte departe și nici măcar să alegem drumuri complicate și îndelungate. Bucuria însorită a existenței, așa cum este ea posibilă, adică fiind irepetabilă, ne ghidează pe străzile necunoscute ale orașului pe care îl locuim acum. Nu ne interesează strălucirea lumii care ni se arată, cât mai degrabă istoria ei cu trecutul și multiplele ei versiuni de prezent la care se adaugă al nostru, un prezent unic pe care îl regăsești cu greu, de foarte puține ori, în câteva texte curajoase de ficțiune, care nu se tem că fericirea nu poate fi un subiect adecvat unei literaturi înalte. Trebuie să-ți povestesc, și aceasta este o bucurie simplă în sine, toate istoriile acestui oraș pe care tu încă nu îl cunoști și care te sperie în măsura în care agitația și neliniștea lui nu sunt compatibile cu liniștea și armonia spațiului din care vii. Dar ai reușit să îl înțelegi și de aici nu mai este decât un pas până la afecțiunea de care are nevoie un oraș pentru a fi locuit.

Uite, destinația despre care ne vorbește toată literatura lumilor și toate picturile care nu și-au găsit locurile în muzeu pentru că nu sunt suficient de stridente și nu surprind decât prin serenitatea imaginii pe care o propun. Suntem aici și zilele au un alt înțeles acum. Este greu de înțeles adesea preferința pentru toate aceste linii care dislocă și separă, atât timp cât există omogenitatea cercului perfect în care dimensiunile zilei se dilată, sub forța soarelui, în oricare lună a anului. Nicio clipă nu se distinge de cealaltă, nu mai există conceptul de intensitate, lumea aceasta dublă își creează singură propria temperatură. Totul este definitiv și nu există nimic de temut, în fond. Acea senzație confortabilă de înstrăinare pe care ți-o conferă vizitarea unui alt oraș sau țară nu este depășită prin nimic de liniștea și calmul zilelor noastre aici. Să ajungi la destinație înseamnă, așadar, o binemeritată odihnă după un lung drum, pe care nu l-ai resimțit ca fiind obositor, dar iată că s-a dovedit a fi, în cele din urmă, istovitor. Din acest punct există doar poteci duble.

În imagine: Kandinsky Komposition V

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu