Atelier Cărțile mele Nr. 182

Liviu Rebreanu, clasicul

Rebreanu Literomania



Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. Dar nu „citim” doar în cărți. Oamenii care ar putea trăi tot timpul într-o bibliotecă, dacă există cu adevărat, sunt rari. (Dumitrița Stoica)

 

Uneori simt cu mare luciditate cum mi se scurge în picături lente viaţa şi sângele ca să se transforme în altă viaţă şi alt sânge, să se transfigureze în oameni noi şi într-un univers nou. De multe ori ostenit, extenuat, aş vrea să mă smulg din frământarea asta singuratecă, să beneficiez de bucuriile mărunte, banale, dar bucurii ale vieţii care trece în ritm din ce în ce mai vertiginos. Şi nu se poate. E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să uit tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni, dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reale decât realitatea. Fiindcă, în fond, poate că lumea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii decât lumea cea palpabilă a realităţii aparente…”1

Liviu Rebreanu 

 

La 53 de ani, când scrie rândurile de mai sus, Rebreanu este un autor consacrat și sărbătorit. Cu 18 ani înainte, în 1920, publicase romanul „Ion”, moment de răscruce în istoria romanului românesc de la a cărui apariție se împlinesc în această toamnă 100 de ani. Aceleiaşi formule realiste îi aparţin „Răscoala” (1932), un alt text rezistent dincolo de mode și de mentalități, şi opere mai modeste,  precum „Crăişorul” (1929) şi „Gorila” (1938). În 1922 apare „Pădurea spânzuraţilor”, considerat de critica literară întâiul roman psihologic sau de analiză morală2 din literatura română, fiind urmat de „Ciuleandra” (1927) şi de mai modestul „Jar” (1934).  Şi „Pădurea spânzuraţilor”  se bucură de succes, iar autorul va ajunge într-un răstimp scurt unul dintre cei mai populari scriitori români. În 1925 publică romanul fantastic şi metafizic „Adam şi Eva”, iar în 1940, romanul poliţist „Amândoi”. Celelate texte – nuvele, teatru, publicistică, literatură memorialistică – întregesc profilul unui autor cu un destin excepțional. Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în  satul  Târlișua  din  judetul  Bistrița-Năsaud, într-o  noapte  când  „a  plouat  cu  stele”, cum  își  amintește  inexact  scriitorul3.

Scrisul a fost pentru el o experiență nocturnă, dar nu într-o izolare ca a celebrei camere proustiene cu pereții din dopuri de plută.  Pătrund în singurătatea nopților rebreniene sunete indistincte şi umbre, straniul ritm încetinit al vieții. Documentarea, experienţa proprie, schiţele, programul constant de lucru nu ajung. Operele au gestaţie lungă şi chinuitoare. Ore fără număr se consumă la masa de scris, în faţa hârtiei albe, în aşteptare. Nevoia de a scrie se manifestă ca „o vrajă” şi, ca orice vrajă, anulează realitatea familiară şi instituie un alt regim existenţial, caracterizat la nivel emoţional în formă superlativă: oferă „toate satisfacţiile” şi  „intensitate”. Este, poate, afirmă scriitorul, un mod de a exista mai adevărat decât acela diurn, cotidian. De altfel, în contrast cu tensiunea nopţilor rezervate ficţiunii, jurnalul înregistrează pe pagini întregi evenimente sau întâmplări oarecare din familie sau din spaţiul public, literar şi politic. Starea de spirit dominantă din aceste pagini „gospodărești” este oboseala. Existenţa diurnă pare o povară pe care scriitorul o suportă cu stoicism, dar de care se plânge continuu, observând din când în când, poate cu un sentiment vag al vinovăţiei, că momentele de bucurie nu sunt consemnate atât cât ar trebui, pentru că despre ele nu simte nevoia să scrie.

Vorbind despre geneza romanului „Ion”, afirmă că prima noapte în care a putut scrie fără poticneli, de la nouă seara până dimineaţa, primul capitol şi începutul celui de-al doilea, a fost cea mai fecundă dintre toate nopţile dedicate scrisului. Rebreanu pune în legătură această noapte excepţională cu o primă amintire de la o vârstă foarte fragedă (vreo doi ani şi jumătate). Atmosfera evocată are ceva din dramatismul unor pagini ale marilor romane ţărăneşti, forța de a surprinde o energie vitală ascunsă, somnolentă și amenințătoare:

„Cred că am ajuns noaptea târziu în sat, cu o căruţă pe care erau încărcate diferite mobile şi bagaje şi în care, undeva, mă găseam şi eu. […] Părea că se oprise căruţa; încetase zgomotul roţilor, un zgomot în care intra scârţâitul uşor al osiilor şi hârâitul monoton al obezilor brăzdând adânc trupul pietros al şoselei. Poate că tocmai încetarea bruscă a acestui zgomot adormitor prin insistenţa lui mi-a deşteptat şi mi-a deschis conştiinţa. După o tăcere de câteva clipe, am auzit deodată un zgomot nou, ciudat, zgomotul pe care-l face, când se sparge, o tablă de sticlă acoperită cu ştofă. Imediat apoi glasul tatii, cunoscut: ‹Na, că s-a spart ceva!› Şi după el glasul mamei, mai liniştitor pentru mine, deşi atunci glasul părea speriat: ‹Vai de mine, numai să nu se fi prăpădit oglinda cea mare!›. Amândurora le-a răspuns nepăsător, mormăind somnoros, un glas necunoscut: ‹Apoi că prea multe catrafuse…›. Glasul acesta străin a fost întrerupt şi acoperit de un sunet metalic, dar şi dulce, de clopoţel, scuturat nervos; calul, extenuat, încerca desigur să-şi scuture osteneala din oase.

Câteva clipe fu iarăşi tăcere. Doar cineva umbla pe lângă căruţă cu paşi moi, care parcă se topeau în beznă. Pe urmă, brusc, alt zgomot straniu, nişte aripi, care se zvârcoleau undeva chiar lângă mine, urmate de un ‹cucurigu› prelung şi foarte pătrunzător.

-Tii, trăsni-te-ar, că m-ai şi speriat, cocoş nebun ce eşti! făcu glasul mamei, căutând să-şi ascundă spaima sub o închipuire de glumă.

-Apoi el îşi face datoria cum i-a poruncit Dumnezeu – murmură glasul necunoscut, cu pauze icnitoare, ca şi când ar fi dezlegat cu greutate ceva în vreme ce vorbea”.4

Într-o carte din 20005, Liviu Maliţa analizează această amintire dintr-o pespectivă psihanalitică şi subliniază importanţa ei în ceea ce priveşte viziunea scriitorului: acest prim contact conştient cu exteriorul, cu lumea (care implică delimitarea eului de ceea ce nu este eu) ar marca în profunzime creaţia. „Căruţa cu catrafuse” este subconştientul, „imagine a lumii încă necentrate de conştiinţă”, copilul percepe auditiv exteriorul într-o stare de somnolenţă protectoare, iar trezirea nu pare o traumă, ci o fericită întâlnire a eului cu lumea („o fericită pierdere de sine într-un principiu superior, supraindividual”).

Pe de altă parte, din multitudinea de zgomote şi de glasuri destul de uşor identificabile şi, de aceea, liniştitoare, se detaşează prin rezonanța lui gravă glasul „necunoscut”, „nepăsător”, „cu pauze icnitoare”. Cele două replici pe care le rosteşte au o evidentă încărcătură morală. Prima dintre ele, „Apoi că prea multe catrafuse…”, este uşor de pus în legătură cu dependenţa omului de lucruri, cu instinctul înrobitor al acumulării, al lui a avea fără de care a fi nu este posibil în ficţiunea romanescă de mai târziu. Termenul popular „catrafuse” califică negativ această dependenţă, în contrast cu ideea unui plan superior al existenţei la care face aluzie cea de-a doua replică, într-o formulare greoaie, moralizatoare: „Apoi el îşi face datoria cum i-a poruncit Dumnezeu”. Drumul, povara, emoția profundă a vieții, dar și intuiția neliniștitoare a violenței inevitabile, a rupturilor incontrolabile, destinul, curgerea timpului, roţile care merg dintotdeauna şi se opresc doar din când în când, acesta este, în rezumat, scenariul în care evoluează toţi eroii operei de mai târziu. Deşi are tonul grav al înţelepciunii sedimentate în timp, glasul străin ezită între nemulţumire şi supunere, între revolta stârnită de atâta nimicnicie şi intuiţia unei greutăţi a lumii din altă ordine a lucrurilor decât aceea imediată a „catrafuselor”; numai că această greutate nu pare accesibilă, omul nu are puterea de a o trăi sau de a o gândi în toată claritatea ei.

Prima noapte de mare rodnicie literară este, prin urmare, pusă în legătură cu recuperarea fericitei vârste când lumea se oferă privirii în toată prospeţimea ei şi pare să aibă un sens de o greutate aproape insuportabilă. In fond, poate aceasta este vraja care ţine scriitorul noapte de noapte la masa de scris, promisiunea unui adevăr sau a unui sens, pe care viaţa diurnă, făcută din fărâme, haotică cel puţin în aparenţele ei comune, nu o poate oferi. Atmosfera acestei prime amintiri poate fi regăsită în numeroase secvenţe de tensiune maximă din proza lui Rebreanu, alcătuite dintr-un fundal somnolent, hipnotic, la limita conştientului, preludiul unei izbucniri mai mult sau mai puţin violente. Romanul „Ion” se deschide cu imaginea atât de comentată a drumului care intră în satul toropit de căldură, pustiu şi tăcut la  până în momentul în care „camera de filmat” descoperă hora de duminică din curtea Todosiei. Înainte de a fi văzută, hora este auzită. Sugestia unei trăiri la limita suportabilului, mascată şi amânată în manifestarea ei crudă de zgomotele indiferente, banale, ale lumii explică, în parte, expresivitatea celor mai tensionate pagini din proza scriitorului discutat. Prima noapte în care Ion se culcă cu Ana se desfăşoară pe fundalul horcăielilor, sforăitului şi beţiei lui Vasile Baciu. Auditivul joacă un rol major în secvenţele care surprind violenţa bestială a bărbaţilor îndreptată împotriva femeii. În plus, ca şi la Marin Preda, există o adevărată obsesie a glasurilor în textele lui Rebreanu. Trimisă de Vasile Baciu la Ion, după ce a păţit „ruşinea”, să se învoiască cu el, Ana aude „molfăitul flăcăului” care mănâncă, fără să-i dea atenţie, apoi glasul Zenobiei, „ascuţit şi mirat”, şi în cele din urmă, propria-i voce, ca şi cum ar fi a altcuiva. Asemenea secvenţe ar putea fi culese din orice text, dar expresivitatea lor maximă se realizează în cele două romane ţărăneşti de primă mână, „Ion” şi „Răscoala”. Ele susţin un anume patos al condiţiei nefericite a omului (țăran, din întâmplare) și sunt dovada unei anume percepții a existenței, la limita mereu fragilă a exploziei vitale care se consumă precipitat și a nopții din care s-a ivit.

Scriitorul vorbeşte în repetate rânduri  despre substanţa morală a literaturii, într-un mod care exclude tezismul, orice înregimentare a operei în serviciul altei cauze decât aceea de a surprinde complexitatea existenței. În „Minima moralia”, Andrei Pleşu  înţelege competenţa morală în relaţie cu „o conştiinţă a dezorientării şi cu incapacitatea de a consimţi unor marcaje prestablite” , ca „experienţă a rătăcirii asumate, alergare tulbure sub un cer noros, al cărui albastru e întrezărit rar, sau doar bănuit”.6 Cu alte cuvinte, șansa vocației morale nu există în afara interogației continue și a unei căutări dramatice. Ansamblul de norme, puse la dispoziţie de lumea în care s-a întâmplat să ne naștem pare fie incoerent, fie făcut pentru un dicţionar al ideilor primite de-a gata. Experienţa acestei rătăciri o fac toți protagoniștii romanelor lui Rebreanu, „o alergare tulbure” către un bine mai mult sau mai puţin definit, mai mult sau mai puţin autentic, chiar şi când e vorba de un personaj străin de orice scrupul moral ca Ion. Receptarea critică postbelică deplasează accentul de la perspectiva socială la aceea arhetipală și existențialistă, de care nu este străină, de altfel, nici perioada interbelică. Romane țărănești? Firește, romane ale revoltei și ale pasiunii ca „spectacol pur estetic și mijloc de cunoștință intuitivă a insondabilului din noi”.7

 

  1. Liviu Rebreanu, „La lumina lămpii”, Editura Minerva, 1981.
  2. Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc”, I, Editura Minerva, 1980.
  3. Niculae Gheran, „Tânărul  Rebreanu”,Albatros,1986. Este vorba de ploaia de meteoriți generată de cometa Biela, fenomen care se produce în noaptea de 28 noiembrie 1885.
  4. Liviu Rebreanu, „Mărturisiri”, în volumul „Jurnal”, I, Editura Minerva, 1984. „Mărturisiri” este o conferință din 1932.
  5. Liviu Maliţa, „Alt Rebreanu”, Editura Cartimpex, Cluj, 2006.
  6. Andrei Pleşu, „Minima moralia”, Editura Cartea Românească, 1988.
  7. Pompiliu Constantinescu, „Scrieri”, 4, Editura Minerva, 1972.
Sumar Literomania nr. 182

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

1 comentariu

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.