Cronici Nr. 182

Fabrica de paturi „Șeherezada”

Reach content for Google search „Doina Rusti”

Într-un tabel periodic al lumilor ficționale, Doina Ruști ar face casă bună și luxuriantă cu cinematografia lui Peter Greenaway. Mai multe particularități îi conectează într-o sinonimie estetică: simbolistica ritualică, imaginarul barochizant, ludicul detectivistic, abundența puzzle-strategiilor, folosirea tensiunii narative ca dispozitiv de vrăjire a spațiilor.

Și mă gândesc ce ispravă cinematografică ar obține Greenaway din cel mai recent roman al Doinei Ruști, „Paturi oculte” (2020), care deschide proaspăta colecție de literatură contemporană a Ed. Litera.

Și-n acest roman, universul ficțional ruștian își scoate la înaintare fastul scenografiilor istorice, mișcându-se între epoci nu cu lejeritatea unui pește în elementul său, ci cu priceperea unui pagur pustnic.

Pagurul pustnic este un crustaceu decapod, fară înveliș calcaros, care schimbă cochilii goale de gasteropode una după alta. Locuiește o vreme într-o cochilie, împrumutând identitatea gasteropodei, apoi o părăsește în căutarea unei alte cochilii. Morfologia micuțui său corp îi permite să se integreze perfect în spațiul ocupat, indiferent de forma cochiliei. Este, practic, o făptură-avatar. Așa se mulează și proza Doinei Ruști – ocupă, cu acribie atavică, o epocă în deplinătatea ei picarescă și nu doar laturile documentariste.


Paturile Doinei Ruști ne duc, însă, și spre o teoremă. Poate că, în goana secolului, Bucureștiul își va pierde și mai mult din patina interbelică sub presiunea rechinilor imobiliari, iar tot mai multe turnuri corporatiste se vor înălța peste locurile epurate de „irelevanța” cotloanelor de epocă ori a străduțelor îmbălsămate încă în parfumul secolului XIX. Numai că există un numai că. Poți fărâma un cartier, dar nu-i poți distruge spiritul, excavatoarele și draglinele nu ajung până acolo.

Patul se află în viața noastră de peste 77.000 de ani, de când strămoșii noștri africani, molestați de insecte, aveau nopți albe în peșteri, chirciți pe niște ridicături stranii de pământ, susține arheologa Lyn Wadley. În privința literaturii universale, paturile Doinei Ruști circulă printr-o istorie vastă, ale cărei halte trec, de pildă, prin basmele lui Andersen – să ne amintim de patul cu 20 de saltele din „Prințesa și bobul de mazăre”; prin patul lui Ulise – patul construit de acesta rupe vălul neîncrederii de pe ochii Penelopei, când Ulise, întors din lunga sa călătorie, își demonstrează identitatea descriindu-i piesa de mobilier: „Cu patul meu lucrat cu măestrie/ De mine, nu de altul. În ogradă/ Crescuse un măslin cu frunze late,/ Vânjos și verde, gros la trunchi ca stâlpul./ În jurul lui eu mi-am zidit iatacul/ Cu pietre dese și-am făcut deasupra-i/ Acoperiș și-am pus canaturi strânse/ Și îmbucate bine la intrare./ Am retezat din ramuri tot măslinul/ Și l-am tăiat apoi din rădăcină,/ I-am netezit tulpina cu arama/ Frumos, cu șart și drept pe ciripie.”[1]; sau – bineînțeles – vedeta, sălașul metamorfozei kafkiene, patul lui Gregor Samsa.

În „Paturi oculte” veți găsi o hartă atașată cărții, harta din visele Roșcovului: o secțiune din centrul Bucureștiului, cuprinsă între Calea Victoriei, Piața Universității, Bulevardul I.C. Brătianu și Piața Unirii. Aici se petrece magia, aici se topesc lumile într-un potpuriu de duhuri și iazme, aducând la suprafață un meridian neo-eliadesc ce unește poveștile în ramă ale unor paturi înzestrate cu puteri mistice.

Americanii ar numi supernatural thriller aventura fantastico-bibliofilă care se țese în viața lui Flori prin firele unui mister dens, într-un zigzag de plot twist-uri, capitol la care Doina Ruști a demonstrat de nenumărate ori că este o maestră dificil de înfrânt, cu un fler hitchcockian în construirea și dozarea paroxismelor.

Romanul debutează cu scena unei potențiale crime. Flori, o tipă zurlie de la Litere, o copilă-Google cu aptitudini de Sherlock Holmes, se trezește în unul dintre paturile oculte, într-un apartament de la Unirii, în timp ce pe podeaua din bucătărie librarul Lev zace într-o baltă de sânge. Scânteia care aprinde fitilul enigmei. Vecinii panicați și ambulanțierii dau buzna în locuință. Confuză, cu mintea răvășită de extazul catatonic al patului, Flori reușește să se strecoare afară din apartament. Urcă în lift, iar în momentul în care ascensorul se pune în funcțiune, timpul se dilată și, cât va dura drumul spre parter, refacem – de la capitolul 2 și până la capitolul 25 – traseul evenimentelor din viața lui Flori până în acest punct critic.

„Infestată” din liceu, într-o vacanță de vară la mătușa din Valea Stanciului, cu un al șaselea simț, un simț metempsihotic și paratemporal, Flori devine treptat piesa centrală a unui mozaic straniu de povești, ale cărui cioburi se împrăștie prin epoci diferite, unite însă prin existența acestor paturi magice din Bucureștiul zilelor noastre. Paturi ascunse care o momesc narcotic. Fiecare pat adaugă în timpul somnului ceva nou în fizionomia ei, răstălmăcindu-i structura genetică. Ori de câte ori le simte prezența dincolo de zidurile clădirilor, în ea se declanșează o rafală de flashback-uri, un dicteu oniric ce sparge planurile temporale: foșnetul roșcovelor din grădina boierească a lui Valache Cercel, din mâna căruia au luat naștere paturile, un machedon hârșit în pribegii de Sinbad marinarul prin Peninsula Balcanică de la 1800. Intrigat de duhul înstăpânit peste grădina de roșcovi, pe care Valache îl consideră strigoi, iar Flori eunuc, machedonul ia într-o bună zi decizia de-a tăia unul dintre pomi și face un pat din el. Și uite așa, începe tăvălugul. Un tăvălug de istorisiri-capcană, în care orice indiciu descoperit este un nou lăcățel pus misterului.

Dar această cursă domino nu are doar un pol, Flori, ci doi – Lev. Iar la mijloc, fuiorul de trăsnete: ravisanta și întortocheata lor poveste de dragoste. De la capitolul 25 încolo, planul se răstoarnă ca o clepsidră și refacem în oglindă ruta evenimentelor până la bucătăria fatală, de data asta din perspectiva lui Lev, după tehnica the missing link, atât de dragă romanului noir. Până la finalul cu totul neașteptat, spectaculos, țăcănit, ca evadat din „Călătoria subpământeană a lui Niels Klim” sau, după alte barometre, din „Twin Peaks”.

Aș picura mai multe detalii despre Lev, dar asta ar însemna exces de zel. Chiar trebuie gustată pagină cu pagină, detaliu nebănuit cu detaliu nebănuit, developarea misterului, fără vreun spoiler generos. E un roman care într-un fel cere „legea tăcerii” din partea cititorului.

Hai, încă o picătură: Lev este și cheița spre un metatext savuros, stropit cu verdicte literare (despre scriitori precum Șișkin sau Zafón), precum și cu picanterii din deșarta lume editorială.

Cât privește scriitura, fraza mustoasă, șeherezadică, marcă definitorie a prozei ruștiene, se distilează năvalnic, și de această dată, în adevărate circuite chimice de metafore entomologice, epitete multiple, sinecdoce animiste și hiperbole gotice, de parcă ar topi în magma stilului picturalitatea postimpresionistă a lui Rousseau „Vameșul”.

Și mă miră ceva. S-a tot vorbit despre realismul magic și realismul fabulatoriu din proza Doinei Ruști. S-a vorbit despre asemănările cu Rushdie și Umberto Eco. S-a vorbit despre efectele umoristice descinse din Bulgakov. Dar nu s-a vorbit, din câte cunosc, despre o genealogie stilistică, senzorială și naratologică ce ne poartă în Polonia anilor 1930. Acasă la ticluitorul de fantasmagorii etno-cabaliste, la omul umbrelor, la prietenul kamikaze al geniului antipatic Witold Gombrowicz: Bruno Schulz.

Bruno Schulz, extras din volumul de povestiri „Manechinele”[2]:

„Au venit și zilele de iarnă, gălbui și plicticoase. Un cearșaf vechi, găurit și scurt acoperise pământul roșiatic. Nu putuse acoperi însă o mulțime de case, iar acoperișurile de șindrilă și navele bisericilor rămăseseră negre ori ruginii, ascunzând podurile afumate; catedralele înnegrite înțepau cu coastele căpriorilor, grinzilor și cosoroabelor plămânii negri ai viforelor. Fiecare dimineață descoperea alte coșuri și alte fumare, răsărite peste noapte, umflate de vântul nopții, tuburi negre ale unei orgi diabolice. Coșarii nu puteau scăpa de ciorile care, asemenea unor frunze negre și vii, acopereau seara crengile copacilor din jurul bisericii, apoi își luau zborul, fâlfâind din aripi, pentru ca în cele din urmă să se așeze fiecare la locul ei, pe creanga ei. Dimineața zburau în stoluri mari – nori de zgură și smocuri de funingine, legănate, fantastice, pătând cu cârâitul lor ritmic fâșiile tulburi și gălbui ale zorilor. Zilele deveneau tot mai vâscoase din cauza frigului și a plictiselii, ca pâinea veche de un an începută cu un cuțit tocit, fără poftă și cu o lenevie somnolentă.”

Doina Ruști:

„Ca de obicei, aude crengile, vede crângul. Umbrele frunzelor o liniștesc. În curând o să adoarmă, știe prea bine. Pe sub frunziș se mișcă degetele, inimaginabil de lungi, care știu să răscolească lăstarii. Cu aceste imagini în minte, decolorate în timp, începe plutirea. Ceasul din creier nu mai are nicio valoare, e praf liniștit, iar mișcările, oricum cețoase, încremenesc, topite sub bolți. Plutește printre umbrele albe, pe sub copaci. E liberă, șervețel de hârtie umezit de fierbințeala unui plămân. Până când un cui i se înfige în frunte, o pensă enormă o extrage din somn.”

Pare sau nu o afinitate magnetică, un jam session între siamezi?

Într-un top european, eu n-aș poziționa-o pe Doina Ruști alături de Rushdie sau Umberto Eco, ci în rândul unor visători de încăperi cosmice și ecosisteme ale tainei precum Bruno Schulz, Michel de Ghelderode, Gustav Meyrink, Henri Bosco sau Andre Pieyre de Mandiargues.

Paturile Doinei Ruști ne duc, însă, și spre o teoremă. Poate că, în goana secolului, Bucureștiul își va pierde și mai mult din patina interbelică sub presiunea rechinilor imobiliari, iar tot mai multe turnuri corporatiste se vor înălța peste locurile epurate de „irelevanța” cotloanelor de epocă ori a străduțelor îmbălsămate încă în parfumul secolului XIX. Numai că există un numai că. Poți fărâma un cartier, dar nu-i poți distruge spiritul, excavatoarele și draglinele nu ajung până acolo. Poți mutila în PUZ-uri și PUG-uri Bucureștiul lui Mircea Eliade sau al lui Matei Călinescu, al lui Octav Șuluțiu sau Mihail Celarianu, dar spiritul lui umblă continuu într-o furtună tăcută de vapori și-și cară semințele dintr-un om într-altul, creându-și spații vitale, triburi anonime ale nostalgiei. Câți membri din aceste triburi nu trec zilnic unii pe lângă alții fără să aibă habar că sunt legați printr-o rudenie mnemonică? Poveștile locurilor se răspândesc prin contagiune, iar cât timp va exista Melancolia și Nostalgia, literatura va rămâne o formă indestrucibilă de topografiere și administrare a subrealităților unui oraș.

Și scriitorii de genul Doinei Ruști sunt aici cu un job: ne arată că literatura înseamnă triumful rămășițelor (de tot felul) și răzbunarea ruinelor (de tot felul).

 

[1] Homer, „Odiseea”, p.903, trad. George Murnu

[2] Bruno Schulz, „Manechinele”, Ed. Univers, 1976, p. 30, trad. Ion Petrică

Doina Ruști, „Paturi oculte”, Colecția „Biblioteca de Proză Contemporană”, Editura Litera, 2020

 

Sumar Literomania nr. 182

 

Susține Literomania

Despre autor

Liviu G. Stan

Liviu G. Stan

Liviu G. Stan s-a născut pe 8 martie 1987, în Brăila. Scriitor şi jurnalist. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în „Obiectiv Cultural”, „Orizont”, „Cultura”, „Tiuk”, „Europa”, „Timpul”, „Antares”, „Viaţa Românească”, „Revista de suspans”, „Observator Cultural”, „Discobol”, „LaPunkt” etc.
Cărţi publicate: „Yima” (poeme, Ed. Brumar, 2008), „Sânge de pasăre pe haine” (roman, Ed. Herg Benet , 2014), „Casele vor uita” (roman, Ed. Fractalia, 2016), „Filip Manakis: o poveste europeană” (roman, Ed. Fractalia, 2019).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: