Cartea săptămânii Nr. 204 Restituiri

„Lovitura cea mare” de Dashiell Hammett (fragment)

Reach content for Google search „Dashiell Hammett”, „lovitura cea mare”, „alexandru vlad”, „radu niciporuc”

Vă prezentăm, în acest număr al Literomaniei, un fragment din povestirea „Lovitura cea mare” de Dashiell Hammett, în traducerea lui Alexandru Vlad. Povestirea a apărut în volumul care poartă același titlu, în 2005, la Editura Fabulator.

Editura Fabulator a fost înființată în 2003 de Radu Niciporuc, un colaborator fidel al Literomaniei, unde avea propria-i rubrică – „Jurnal la babord”. Trebuie spus că Radu Niciporuc a fost secondat în această aventură de Alexandru Vlad. Din păcate, amândoi au plecat dintre noi mult prea repede: Alexandru Vlad, în 2015, iar Radu Niciporuc, în 2017.

Editura Fabulator nu a fost un succes, asta și pentru că s-a plasat mult prea repede în categoria fragilă a editurilor de nișă. Orientată înspre literatura sud-americană, dar și înspre cea de tipul policier noir sau, mai bine zis, hard boiled, Fabulator a reușit, totuși, să aducă pe piața editorială românească, în scurtul timp de existență, câteva titluri importante: „Mici infamii” de Carmen Posadas (trad. Radu Niciporuc, 2004), „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna (trad. Radu Niciporuc, 2004), „Lovitura cea mare”  de Dashiell Hammett (2005, trad. Alexandru Vlad),  „Fascinaţia cuvintelor” de Julio Cortázar şi Omar Prego Gadea (trad. Radu Niciporuc, 2006).

Povestirea „Lovitura cea mare” („The Big Knockover”) de Dashiell Hammett a apărut în 1943, fiind reluată apoi, de-a lungul timpului, în mai multe antologii dedicate lui Hammett, alături de povestiri pe care le veți regăsi, de asemenea, și în volumul apărut la Editura Fabulator, în 2005. (Raul Popescu)


„Alexandru Vlad – prozatorul ardelean de cursă lungă, cu o scriitură de orfevru, de mare fineţe (fără a cădea în gratuitatea calofiliei), dublat de un discret moralist (fibra etică, şi ea de provenienţă ardelenească, contrabalansează în permanenţă tentaţia estetizantă a frazei) – este, în fond, egal cu sine însuşi, în privinţa virtuozităţii şi a valorii literare, pe tot parcursul carierei sale scriitoriceşti, începând cu volumele din anii ’80: „Aripa grifonului”, 1980; „Drumul spre Polul Sud”, 1985, până la cărţile cele mai recente: romanul-jurnal „Curcubeul dublu”, 2008, romanul de anvergură (cel care l-a consacrat) „Ploile amare”, 2011, volumul de proză scurtă „Măsline asortate”, 2012 sau romanul publicat postum, „Omul de la fereastră” (2015). Traduceri: „Dueliștii” de Joseph Conrad, „Palatele verzi” de W.H. Hudson, „Zile liniștite la Clichy” de Henry Miller, „Lumea sexului” de Henry Miller, „Lovitura cea mare” de Dashiell Hammett, „Puterea și gloria” de Graham Greene, „O istorie a lecturii” de Alberto Manguel.” (Adina Dinițoiu)


Dashiell Hammett
Lovitura cea mare (fragment)

 

 

L-am găsit pe Paddy Mexicanul în bomba lui Jean Larrouy.

Paddy – un escroc amabil care semăna cu cu regele Spaniei – îşi prezentă dinții mari şi albi într-un zâmbet, împinse cu piciorul un scaun în direcția mea și-i spuse fetei cu care era la masă:

– Nellie, să-l cunoști pe cel mai inimos sticlete din San Francisco. Grăsuțul ăsta mic face orice pentru orcine, cu condiția ca până la urmă să-l poată înfunda pe viață. Se întoarse spre mine, vânturându-și țigara spre fată: Nellie Wade, şi n-ai de ce s-o acuzi. N-are nevoie să muncească – bătrânul ei se ocupă cu alcoolurile.

Era o fată subțire, în albastru – piele albă, ochi oblici și verzi, păr scurt, şaten. Fața ei posacă se trezi la viață și deveni frumoasă când îmi întinse mâna peste masă, și amândoi ne-am întors râzând spre Paddy.

– Cinci ani? întrebă ea.

– Șase, am corectat-o eu.

– Drace, spuse Paddy, rânjind şi făcându-i semn unui chelner. Într-o zi voi reuşi să duc de nas un copoi.

Până acum îi dusese pe toți – nu dormise niciodată la pițigoaică.

M-am uitat din nou la fată. Acum șase ani, Angel Grace Cardigan, aici de față, trăsese pe sfoară cam o jumătate de duzină de băieți din Philadelphia, din cine știe câți. Dan Morey şi cu mine o găbuisem, dar nici una din victime n-a vrut să depună mărturie, aşa că i s-a dat drumul. Era pe atunci o puştoaică de nouăsprezece ani, dar deja bine versată.

În milocul ringului, una din dizeuzele lui Larrouy începu să cânte Spune-mi ce vrei și-ți spun ce-ți dau. Paddy Mexicanul trase un rond cu sticla de gin peste paharele cu suc aduse de chelner. Am băut și i-am întins lui Paddy o bucățică de hârtie cu un nume și o adresă scrise cu creionul.

– Te Mănâncă Pielea m-a rugat frumos să-ți pasez asta, i-am explicat. L-am văzut ieri la instituția din Folsom. E mama lui, mi-a spus, și vrea să te duci să-i prezinți omagiile și să vezi dacă n-are nevoie de ceva. Vrea să spună, bănuiesc eu, că trebuie să-i dai partea lui din ultima voastră daraveră.

– Mă jigneşti, spuse Paddy, strecurând în buzunar hârtia şi scoțând din nou ginul la iveală.

Am dat pe gât și al doilea limogin și mi-am adunat picioarele pregătindu-mă să mă ridic şi să-mi iau tălpășița spre casă. În acel moment au intrat patru clienți de-ai lui Larrouy. Recunoscându-l pe unul dintre ei, am hotărât să mai stau pe scaunul meu. Era un tip inalt și zvelt, împopoțonat cu tot ce trebuie să poarte un bărbat bine îmbrăcat. Ochi ascuțiți, față ascuțită, buze subțiri ca lama de cuțit sub mustața subțirică: Bluepoint Vance. Mă întrebam ce-o fi făcând la trei mii de mile de câmpurile lui de vânătoare new-yorkeze.

În timp ce mi-am pus problema asta, m-am întors cu ceafa la el, prefăcându-mă că mă interesează cântăreața, care acum le oferea clienților Vreau să fiu un vagabond. Peste ea, într-un colț mai depărtat, am reperat o altă față familiară, al carei loc era în alt oraş – Jim Hacker Fericitul, ucigaşul rotunjor și rozaliu din Detroit, de două ori condamnat la moarte, de două ori grațiat.

Când mi-am întors privirile în față, Bluepoint Vance și cei trei tovarăşi ai lui se aşezaseră la două mese de noi. El era cu spatele la noi. I-am examinat tovarășii de joacă.

 

Hammett se trăgea dintr-o generație de scriitori talentați. Cei pe care-i știam aveau concepție romantică despre ce înseamnă a fi scriitor, era un lucru bun să fii scriitor, poate cel mai bun, și făceai sacrificii pentru asta… Îți doreai să câștigi bani, evident, dar nu te aflai la concurență cu negustorii sau bancherii, și dacă tot îți iroseai talentul, nu-l aruncai societății să-l consume.

Lillian Hellman

 

Față-n față cu Vance stătea un tânăr gigant, cu umerii largi și părul roşu, ochi albaştri și față dură, chipeșă într-un mod brutal, sălbatic. În stânga lui se afla o

brunetă suspectă, cu pălărie pleoştită. Aceasta vorbea cu Vance. Atenția gigantului roşcovan era cu totul absorbită de cea de-a patra membră a trupei, aflată în dreapta lui. Merita.

Nu era nici înaltă, nici scundă, nici subțire, şi nici trupeșă. Purta ceva ca un fel de tunică rusească neagră, tivită cu verde, pe care atârnau nişte chestii argintii. O blană neagră se revărsa peste spătarul scaunului pe care ședea. Să fi avut cam douăzeci de ani. Ochii-i erau albaştri, gura roșie, dinții albi, buclele ivite de sub turbanul negru-verde-argintiu erau castanii, și mai avea și un năsuc. Fără să ne mai prăpădim atâta cu amănuntele, era frumuşică. Am spus asta cu voce tare. Paddy Mexicanul fu de acord cu un ,,Asta cam aşa-i” şi Angel Grace îmi sugeră să mă duc să-i spun lui O’Leary Roşcovanul că o găsesc frumuşică.

– O’Leary Roşcovanul Marele-Şoim? am intrebat eu, lunecând în scaun ca să-mi pot strecura piciorul între Paddy și Angel Grace. Cine-i prietena lui cea frumuşică?

– Nancy Regan, și cealaltă-i Sylvia Yount.

– Și șmecherul care-i cu spatele la noi? am pus-o eu la încercare.

Piciorul lui Paddy, căutându-l pe al fetei pe sub masă, îmi trase una la glezne.

– Nu mă faulta, Paddy, l-am rugat eu. O să fiu cuminte. Și oricum, n-am de gând să mai stau pe-aici sa m-aleg cu nişte cucuie. Mă duc acasă.

Am schimbat adiouri cu ei şi m-am îndreptat spre ieșire, având tot timpul grijă să fiu cu spatele la Bluepoint Vance. La uşă a trebuit să mă dau deoparte să le fac loc altor doi tipi care intrau. Amândoi mă cunoşteau, dar nici unul nu-mi făcu temenele – Sheeny Holmes (dar nu veteranul, care a pus la cale furtul de la Holmee Moose Jaw, în ziele rablelor decapotabile) și Demy Burke, Regele Insulei Broaştei, din Baltimore. Grozavă pereche – nici unuia nu i-ar trece prin cap să ia viața cuiva decât dacă beneficiază de un protit și de protecție politică.

Ajuns afară, m-am îndreptat spre Kearny Street, în pas de hoinăreala, gândindu-mă că-n noaptea asta dugheana lui Larrouy fusese plină de lepre, și părea să fie mai mult decât o infuzie de oaspeți de seamă printre noi.

O umbră aflată într-o poartă îmi întrerupse exercițiul intelectual.

– P-s-s-S-S! făcu umbra.

Oprindu-mă, am examinat umbra până am văzut că era Beno, un vânzător de ziare narcoman care-mi mai vânduse câte-un pont, două, în trecut – unele bune, altele false.

– Mi-e somn, am mârâit eu strecurându-mă în spațiul ușii lângă Beno şi brațul lui de ziare, și cunosc deja povestea cu mormonul care se bâlbaie, aşa că dac-o ai pe limbă spune, ca să-mi văd de drum.

– Nu ştiu nimic despre nici un mormon, protestă el, dar ştiu altceva.

–  Adică?

– Ce te costă să spui ,,Adică'”, dar ce vreau io să știu e dacă-mi pică ceva?

– Întinde-te pe pragul ăsta moale şi dă-i cu soilitu, l-am sfătuit, luând-o iarăşi

pe stradă. O să fii mai deştept când te vei trezi.

– Hei! Ascultă, am ceva pentru tine. Aşa să-mi ajute ’mnezeu!

– Adică?

– Ascultă-mă! Se apropie, vorbind în șoaptă: Se pune la cale zbenguială mare la Seaman’s National. Nu știu ce anume, dar e ceva sigur… Mă jur pe ’mnezeu! Nu te trag in piept. Nu ți-i pot numi pe ciraci. Știi că ți i-aș zice dac’aş şti. Mă jur pe ’mnezeu. Fă-mă cu zece dolari. Merit atâta, nu-i aşa? E marfă prima-ntâia – mă jur pe ’mnezeu!

– Dha, îi fi mirosit-o la ultima prizare!

– Nu. Mă jur pe ’mnezeu! Io…

– Ce se pune la cale, deci?

– Nu știu. Tot ce-am aflat e că Seaman’s va fi ciordită. Mă jur pe…

– De unde-o ai?

Beno clătină din cap. I-am pus un dolar de argint în palmă.

– Mai trage-o priză și scoate și continuarea, i-am spus, și dacă merită distracția, mai primeşti nouă dolari.

Am luat-o spre intersecție, muncindu-mi mințile cu povestea lui Beno. În sine, suna drept ceea ce probabil că și era – o scorneală pentru a stoarce un dolar de la un copoi naiv. Dar în acelaşi timp părea mai mult de-atât. Localul lui Larrouy – o văgăună într-un oraş care avea nu puține – fusese plină ochi cu pungași care constituiau o primejdie pentru proprietate şi viață. Merita o ochire mai îndeaproape, compania la care era asigurată banca Seaman’s National fiind, de altfel, clienta agenției noastre de detectivi – Continental.

După colț, după ce făcusem zece pași pe Kearny Street, m-am oprit.

Din strada de pe care tocmai ieşisem, răzbătură două detunături – focuri de pistol greu. M-am întors, refăcând invers drumul. Cum am dat colțul, am văzut oameni bulucindu-se ciopor în susul străzii. Un tânăr armean – un băiat spilcuit ca la nouăsprezece sau douăzeci de ani trecu pe lângă mine, în direcție opusă, fără treabă şi cu mâinile în buzunare, fluierând uşor Sue cea neconsolată.

M-am alăturat și eu grupului – acum devenit mulțime – format în jurul lui Beno. Beno era mort, sângele, din două găuri din pieptul lui, colorând ziarele făcute mototol sub el.

M-am dus până la localul lui Larrouy şi am aruncat o privire înăuntru. Roşcovanul O’Leary, Bluepoint Vance, Nancy Regan, Sylvia Yount, Paddy Mexicanul, Angel Grace, Denny Burke, Sheeny Holmes, Fericitul Jim Hacker –nici urmă de ei acolo.

Întorcându-mă în preajma lui Beno, m-am fâțâit cu spatele la perete o vreme, în timp ce sosi poliția, puse întrebări, nu află nimic, nu găsi nici un martor, și plecă luând cu ei ce rămăsese din vânzătorul de ziare.

M-am dus acasă şi m-am culcat.

Fragment din povestirea „Lovitura cea mare” de Dashiell Hammett, în traducerea lui Alexandru Vlad, Editura Fabulator, 2005

 

Dashiell Hammett s-a născut la 27 mai 1894 în St. Mary’s County, Maryland. Copilăria şi-o petrece în Philadelphia şi Baltimore. Părăseşte şcoala la paisprezece ani şi urmează o nesfârşită serie de slujbe mărunte – curier, vânzător de ziare, funcţionar, pontator, muncitor într-un depou, docher, şi altele. Până la urmă ajunge la Agenţia de Detectivi Pinkerton, unde va rămâne vreme de opt ani. În primul război mondial are gradul de sergent, este grav rănit şi trece printr-o serie de spitale (suferă de tuberculoză), după care îşi reia îndeletnicirea de detectiv. În perioada aceasta scrie pentru reviste de gang (cum ar fi „Masca neagră”), şi publică romanele „Secerişul roşu” şi „Ocară tandră” înainte de-a publica, în 1930, „Şoimul maltez” considerat, în general, capodopera sa. Versiunea cinematografică din 1941 (regizată de John Huston, cu Humphrey Bogart şi Mary Astor) a rămas până astăzi o operă clasică a genului. Mai scrie, în doi ani succesivi, 1931 şi 1932, „Cheia de sticlă” şi „Un om subţire”, care va sta, mai târziu, la baza unui serial pentru televiziune. Devine instantaneu o celebritate. După 1934, se dedică activităţilor politice de stânga, iar când izbucneşte al doilea război mondial se înrolează tot ca sergent, petrecând aproape doi ani la o bază din insulele Aleutine, ceea ce duce la agravarea problemelor sale de sănătate. Băutura devine un viciu care-i grăbeşte sfârşitul. Se stinge în ianuarie 1961, la New York.

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: