Când am ajuns la începutul mileniului la Diamante – la 550 km de vărsarea fluviului Paraná în ocean – ultimul loc unde adâncimea sa mai îngăduia unui cargou să încarce cereale în vrac, nu mă aşteptam să mă întâlnesc cu uriaşele perdele de ploi din prozele lui Quiroga, nici cu stoluri de cărăbuși sau de libelule cât puii de vrabie, și nici că mă voi răsfăţa cu neasemuitul milanes[1] pregătit pe chei, lângă scara vaporului, pe o plită și o butelie ambulantă. Și nici că într-o librărie povârnită, la un biet colţ de stradă, voi descoperi, printre teancuri de caiete prăfuite, stilouri chinezeşti uitate de timp şi călimări cu cerneluri multicolore, două titluri de cărţi aproape identice: Şapte convorbiri cu Jorge Luis Borges şi Şapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares, de Fernando Sorrentino.
Pe coperta primeia dintre ele, mâna bătrânului Borges se sprijinea de un baston dintr-un lemn lucios, maroniu, lângă o măsuţă pe care se afla o ceaşcă de cafea, dintr-un porţelan cu eflorescenţe albăstrii. Dintre toate fotografiile lui Borges, aceasta m-a mişcat cel mai mult, prin simplitatea decorului şi seninătatea personajului. Pe a doua copertă, o fotografie cu un Bioy Casares locvace îl avea alături pe tânărul – la vremea aceea – Fernando Sorrentino şi, din gesturile surprinse de aparat, discuţia dintre ei mi s-a părut foarte animată. Mi-am cumpărat cele două cărţi, cu gândul să le traduc şi să le public la editura Fabulator, pe care tocmai o inaugurasem. În formalităţile destul de contorsionate cu editura Ateneo, aflată, la vremea aceea, ca şi Argentina, în plină recesiune, mi-a sărit la un moment dat în ajutor însuşi autorul, care ţinea, din motive niciodată lămurite pe deplin, să-şi vadă cărţile – amândouă cu prestigiu internaţional bine consolidat – traduse şi în româneşte. Cărţile au apărut şi, cu toate că o distribuţie deficitară le-a propulsat pe o traiectorie meteorică prin librării, e-mail-urile între Bucureşti şi Buenos Aires n-au contenit mai bine de zece ani; iar de vreo cinci încerc să reeditez cele două volume, plus unul cu selecţiuni din proza scurtă a autorului. Mă gândeam şi încă mă mai gândesc la o triplă lansare, într-o singură seară. Una în care Fernando să vorbească nu doar despre cei doi celebri scriitori argentinieni, ci despre toată literatura modernă a ţării sale. Deocamdată nădăjduim, şi eu şi el, cu umor dantelat și uneori cu fals cinism, că proiectul nostru s-ar putea împlini cândva.
[1] Șnițel vienez, de vițel, în versiune argentiniană.
