Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 217

„Marele vestiar” de Romain Gary (fragment în avanpremieră)

Reach content for Google search „romain gary”, „romain gary carti”, „marele vestiar”



Luc Martin este un adolescent rămas orfan după ce tatăl lui, membru al Rezistenței, e ucis. În confuzia generală a anilor de după război, ajunge să fie crescut de un bătrân șarlatan, Vanderputte, alături de alți doi adolescenți orfani. Luc (zis Lucky) se îndrăgostește de Josette și împreună cu Léonce – sub îndrumarea lui Vanderputte – se lansează în afaceri ilegale pe piața neagră. Adolescenții visează să ajungă în America și duc o viață extravagantă, exact ca în filmele cu gangsteri americani, pe care le văd cu fervoare la cinema. După toate aceste experiențe, Lucky dă dovadă de o maturitate uimitoare când află trecutul surprinzător al bătrânului Vanderputte.

Roman puternic, Marele vestiar” de Romain Gary este extrem de actual prin tematica lui: condiția umană, semnificația a ceea ce numim umanism în contextul de după al Doilea Război Mondial. Aceste teme sunt văzute din perspectiva – inocentă, idealistă uneori – a unui adolescent, unul dintre numeroșii copii rămași orfani la sfârșitul războiului. Lucky și prietenii săi, Léonce și Josette, pun în lumină, în mod tulburător, cinismul și lipsa de compasiune a oamenilor, necruțători nu numai cu acești tineri fără familie și fără viitor, ci și cu foștii eroi de război, care nu mai valorează nimic pentru societatea postbelică.

Vă propun mai jos un al doilea fragment din romanul Marele vestiar de Romain Gary (Gallimard, 1948, prima ediție), pe care l-am tradus pentru Editura Humanitas Fiction – roman aflat în curs de apariție. (Adina Dinițoiu)

 

Capitolul VI

 

În primele zile ale prezenței mele „sub aripa lui”, cum zicea el, bătrânul Vanderputte aproape că nu mi-a mai vorbit și chiar s-a străduit vizibil să mă evite. Atunci când mă întâlnea, în apartamentul spațios în care fiecare piesă de mobilier era înțesată de cartușe de Lucky Strike, de pachete de cafea, săpun, cutii de conserve, ciocolată, lapte praf sau lapte condensat – o adevărată băcănie, ai fi zis –, îmi adresa unul dintre zâmbetele sale largi, ușor încordate, și dispărea rapid pe picioarele lui moi. Își petrecea cea mai mare parte a timpului în camera lui; uneori, dădeam de el în salonul cel mare, ocupat să cântărească ceva pe cântar. Mi-au trebuit mai multe zile ca să mă obișnuiesc puțin cu noua mea locuință. Nu văzusem niciodată, și nici măcar nu-mi imaginasem, un asemenea apartament. Intrai mai întâi în anticameră, o încăpere mare pe care bătrânul o numea „micul salon”; ea era tapisată de sus până jos cu brocart verde, puțin șters de trecerea timpului, dar pe care se vedeau încă ciobani și ciobănițe înlănțuiți printre oile lor; tavanul era pictat și înfățișa cerul; personaje auguste se amestecau acolo printre zeițe în ținută de vară. Ușile erau și ele pictate; ele imitau atât de bine marmura roz încât, trăgând de clanță, erai complet surprins că nu simțeai în palmă rezistența grea a pietrei; erau păzite de mici statui de gondolieri cu bonete roșii, ale căror vâsle se opreau la baza parchetului lucios, în care păreau să se scufunde. Eram impresionat mai ales de scaune și fotolii: aveau forme căutate și confortabile, un fel de eleganță care mă impresiona cu atât mai tare cu cât erau îmbrăcate în stofe mătăsoase, în culori vii, brodate cu aur și purpură, cărora timpul nu le ștersese strălucirea; le simțeai încă vii, deși păstrând distanța: erau îmbrăcate mai bine decât mine și mă făceau să simt acest lucru; tablouri vechi erau agățate pe pereți, am aflat mai târziu că înfățișau Veneția; visam adesea în fața acestei lumi dispărute, cu palate, canale și gondolieri; Léonce mi-a explicat într-o zi că Veneția existase cu adevărat, dar că o erupție a vulcanului Vezuviu o prefăcuse în cenușă. Apartamentul avea trei saloane, două dormitoare, o sufragerie și două încăperi mai mici și mai modeste pe care Josette, Léonce și cu mine le împărțeam între noi.


Citește și „Marele vestiar” de Romain Gary (fragment)

 

Reach content for Google search „romain gary”, „adina dinitoiu”, „marele vestiar”


Bătrânul ocupa dormitorul principal și dormea sub un baldachin de purpură, constelat de coroane și de blazoane; era, într-adevăr, curios să-l vezi pe bătrânul Vanderputte lungit acolo, cu mustața lui îngălbenită; chiar deasupra capului său, într-o tapiserie, îngeri dolofani suflau în trompetele victoriei. În salonul cel mare, erau pe perete câteva tablouri mari, religioase: niște papi, cred, ridicau cu toții un deget ca pentru a-ți recomanda prudența; Vanderputte privea adesea aceste personaje cu o complezență aparte, stând cu picioarele depărtate, cu pântecele său rotund împins în față sub vesta cu marginile răsucite, făcându-și o țigară. În colțurile salonului se aflau patru busturi de piatră. „Marii noștri clasici”, îmi explicase bătrânul, manifestând respect, dar fără să dea detalii; venea deseori să se sprijine de unul sau de altul dintre acești clasici, și îți dădeai seama că simțea o anumită mândrie fiindcă era așa de familiar cu ei. Era acolo și un șemineu, iar deasupra lui, o oglindă imensă, prinsă într-un cadru sculptat și aurit, în care Vanderputte evita cu grijă să se privească, poate din modestie, din pricina cadrului. Pe șemineu, sub un clopot de sticlă, era un ceas așezat pe spatele unui taur splendid, din fier forjat; taurul era avântat într-o cursă măreață, dar ceasul rămăsese în urmă. Despărțite de șemineu printr-un paravan, trei fotolii vechi și frumoase își înălțau spetezele înalte și țepene, tapisate cu flori de crin; Vanderputte spunea că sunt fotolii Regele Soare și îi plăcea mult să se așeze în ele. Desenele paravanului reprezentau care de triumf, trase de lei, războinici complet dezbrăcați, dar purtând cască pe cap, cu spada în mână și suflând în trompetă, precum și femei înaripate, cu sâni mari și goi, ce ridicau un picior și băteau în tamburine. Vanderputte spunea că motivul desenului reprezenta gloria și că obiectul era valoros. În sufragerie, masa, în loc să se sprijine pe patru picioare ca toată lumea, se sprijinea în totalitate pe capetele unor creaturi bizare, așezate în fund precum niște câini, dar având sâni și capete de femei; bătrânul mi-a explicat că erau sfincși înaripați, cariatide, și părea să știe ce vrea să însemne asta. Într-un colț, se afla o harpă aurită, iar Vanderputte venea uneori să se așeze lângă ea și schița câteva ciupituri de coardă distrate, cu un aer inspirat. Toate mesele, etajerele, fotoliile, ba chiar și parchetul erau înțesate de casete, cutii și pachete; produsele farmaceutice se amestecau cu cutiile de suc de fructe Libbys, de porridge și gumă de mestecat.

marele_vestiar_romain_gary_literomania

Recomandare Literomania

 

Încăperile principale se succedau una după cealaltă, și în clipa în care deschideai ușile, te izbea o vedere extrem de frumoasă, numai purpură, aur, marmură roz și brocart verde, cu lustre peste tot în tavan, iar bătrânul defila atunci triumfal de-a lungul camerelor, cu mîinile la spate și țigara în colțul gurii, aruncând priviri satisfăcute spre cutiile, cartușele, pungile și ambalajele lui: ca un rege al pieței negre trecându-și în revistă trupele. El mi-a explicat că mobilele și bibelourile care se găseau în apartament aveau o mare valoare; atunci când l-am întrebat de ce nu le vindea, din moment ce vindea tot, bătrânul a părut scandalizat; mi-a explicat că apartamentul și mobilele aparțineau unui patriot, un rezistent adevărat; fusese deportat, dar se putea întoarce în orice moment, „și atunci ce figură aș face eu?”. Da, era împotriva principiilor lui, a adăugat el, cu un suspin de regret; de altfel, ca să vinzi asemenea mobile nu era ușor, atrăgea atenția. Josette se ocupa de menajul nostru; o femeie bătrână și cumsecade, pe jumătate oarbă, venea s-o ajute în fiecare dimineață și pregătea mesele din ziua respectivă.

Josette se trezea târziu. Era mereu pe jumătate dezbrăcată, și se plimba de colo-colo prin apartament, cântând câte ceva cu vocea ei răgușită; se purta ca și cum eu nu existam și mă asalta, în trecere, cu parfumul ei, atingându-mă, „suflând peste mine”, cum zicea ea. Încercam să n-o privesc, dar la fiecare dintre aceste întâlniri inima îmi bătea nebunește și înghițeam cu noduri; eram cu atât mai furios pe mine cu cât puștoaica își dădea seama de tulburarea pe care o simțeam; într-un final, nu mai îndrăzneam să ies din camera mea. Atunci venea ea la mine, machiată îndrăzneț, înfășurată într-un halat uimitor, un fel de kimono cu dragoni, pagode și orezării întinse pe toată suprafața corpului. Mă întreba dacă nu mi-era foame, dacă nu mi-era sete ori dacă nu cumva eram trist; voia să fie, mă asigura ea, ca o mamă pentru mine, dacă se întâmpla să am tuse convulsivă, rujeolă sau căpușe, trebuia să o chem pe micuța mea mamă imediat… Se retrăgea cu mișcări de șolduri care n-aveau nimic matern și eu mă repezeam să deschid fereastra, dar lăsa în urmă un parfum persistent, de care nu reușeam să scap, și care mă ținea treaz toată noaptea. La masă, se îngrijora dacă n-aveam poftă de mâncare, mă îndemna să mănânc supă și adopta o atitudine maternă care mă scotea din fire. Amândoi, fratele și sora, erau pasionați de cinema. Léonce umpluse pereții camerei noastre cu fotografii ale vedetelor sale preferate; știa pe de rost cariera, debutul în cinema și iubirile fiecăreia dintre ele; îmi spunea povestea lor, cu o mulțime de detalii, ca și cum ar fi trăit-o el însuși.

Romain Gary, „Marele vestiar”, traducere din limba franceză și note de Adina Dinițoiu, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), București, 2021, 336 p.

 

Romain Gary – Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Le grand vestiaire (1948), Les racines du ciel (1956, Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.