Cronici Nr. 161

Mătasea Populară

Literatura română contemporană are, prin Corina Sabău, una dintre cele mai talentate şi mai curajoase voci feminine. Această a treia carte a ei, „Şi se auzeau greierii”, este un microroman tulburător, având ca punct de pornire tragedia celor aproximativ 10 000 de femei care au murit în urma avorturilor ilegale de după decretul ceauşist din 1966. Aşa cum afirmă în interviuri, autoarea a fost impresionată de mărturia care povestea cum propaganda criminală a mers atât de departe, la un moment dat, încât în hala unei uzine a fost expus, ca avertisment, trupul neînsufleţit al unei tinere. Prea puţin explorată literar şi istoric, epoca de „glorie şi durere” a marilor platforme industriale din comunism a dat naştere nu doar unor „mase de oameni” cu nostalgii după ’89, ci şi unor stratificări profesionale, comportamente specifice, tipologii umane diverse şi, evident, drame individuale.

O întreagă lume renaşte în fluxul conştiinţei personajului-narator, tânăra ingineră Ecaterina, şefa secţiei Ajustaj de la fabrica de pânzeturi Mătasea Populară, cândva la începutul anilor ’80. Provenind dintr-o familie în care violenţa împotriva femeilor era obişnuinţă, îşi doreşte o altă viaţă, un alt fel de bărbat decât tatăl ei, îşi propune să întâlnească un tânăr educat, rafinat. Visează la un destin care să răscumpere brutalitatea pe care o trăise în copilărie şi să îi împlinească identitatea feminină: „îmi voi cumpăra o rochie verde de la Fondul Plastic şi voi face praf trecutul”. Căsătoria nu este însă decât la început fericită, păstrează doar bucuria momentelor cu fetiţa, Sonia, apoi eşuează din indiferenţa bărbatului, care se îndepărtează treptat. Ironia şi lipsa manifestării afecţiunii sunt strânse în imaginea simbolică a somnului întors: „doarme fără să-şi amintească, lăsându-mă singură cu neputinţa mea în faţa somnului, îi privesc spatele, întotdeauna îmi întoarce spatele, aşa doarme, o vreme m-am luptat cu spatele ăsta întors, l-am privit cu ranchiună, apoi am încercat să găsesc un colţ prietenos, dar degeaba”. Ecaterinei îi este greu să îi spună că a rămas din nou însărcinată, iar răspunsul de tip clişeu, evaziv, neimplicat, total lipsit de înţelegere şi empatie, al soţului nu face decât să îi sporească senzaţia de insecuritate. Frica este sentimentul dominant, alături de care trece aproape somnambulic printre reclamele unei societăţi care doar promite bunăstarea. Detaliile de viaţă cotidiană, denumirile magazinelor, ale revistelor, mijloacele de transport, titluri de cărţi, muzica şi filmele epocii colorează fundalul social.

Aparent, Ecaterina este o tânără cu o condiţie socială aproape privilegiată, frumoasă, foarte elegantă, intrată prin căsătorie în familia unor intelectuali rafinaţi. Cu adevărat, ea este doar o femeie fără apărare, în toate situaţiile în care se află. În fabrică luptă adesea inutil pentru drepturile femeilor din secţia ei, suportă hărţuirea bărbaţilor cu funcţii, securiştilor (mult timp, în toate instituţiile pline de femei, inclusiv în facultăţi, şefi sunt mereu nişte bărbaţi), acasă nu se simte ocrotită şi nici înţeleasă. În fabrică toate femeile sunt controlate de ginecolog, o dată pe lună. Umilirea, supravegherea şi controlul merg laolaltă. Pe scara mai largă a societăţii, toţi sunt nişte trupuri de care Partidul şi Conducătorul dispun după bunul-plac. Aşa se întâmplă, cumva simbolic, la festivităţile organizate de 1 Mai pe stadion, la care trebuie să participe şi Ecaterina, deja însărcinată: „(…) bărbaţi în cămăşi albe agită câte o garoafă, băieţii de la Faur (…) îmi amintesc că el creşte în mine, ridicaţi, agitaţi, agitaţi spre dreapta, sute de gospodine au ieşit să îi omagieze pe conducătorii iubiţi, vocea femeii acoperă stadionul, fetele de la Igiena au rochii chimono cu două feţe, se învârtesc acoperite de partea albastră şi fac scrisul cu roşu, cele de la Apaca îşi desprind cordoanele tricolore şi le flutură (…) îmi fac curaj să-i spun Gubalitului că trebuie să ajung la o cişmea, jur că într-un minut sunt înapoi, la toţi ne este sete, dar nu suntem la grădiniţă, băieţii de la Griviţa au cămăşi suflecate şi scandează Trăiască lupta pentru pace, fată, tu eşti galbenă, o aud pe Stela (…)”.

Prezentată cu o rară delicateţe, dincolo de care zvâcneşte suferinţa înăbuşită,  tragedia femeii se consumă rapid, după ce ia decizia să renunţe la sarcină. Deşi ajunge la spital după avortul provocat, nu rezistă decât puţin timp în urma intervenţiei chirurgicale, înregistrând vocile celor din salon cu ea: „Le mai scăpau şi răutăţi, chiar şi blesteme, dar nicăieri n-am auzit vorbindu-se atâta despre dragoste”.

Microromanul Corinei Sabău este un memento scurt, intens, răscolitor, stilizat, al unei realităţi sociale nu prea îndepăratate în timp, pe care tindem să o trecem în uitare. Şi este, mai ales, romanul unei identităţi feminine zdrobite tocmai în societatea care promitea egalitate şi emancipare.

Corina Sabău, „Şi se auzeau greierii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2019, 106 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: