Cronici Nr. 161

Taina

„Spovedania” este unul dintre romanele scriitorului Ovidiu Moceanu care își începe destinul literar sub seducția titlului. Actul lecturii este ab initio subsumat conotației ecleziastice a termenului, ceea ce poate genera asumarea unei chei de lectură comode, previzibile și accesibile ochilor grăbiți. Dar această spovedanie nu e pentru curioși, ci pentru cei capabili să privească taina în esența ei, căci ea nu este o confesiune determinată de timp și spațiu, ci presupune o schimbare fundamentală a ființei umane. Aceasta este și linia arhitecturală care menține deschiderea celor 30 de ferestre. Spovedania a fost întotdeauna actul care a suscitat cele mai multe curiozități și controverse dat fiind caracterul ei secret și sacramental. Ori un roman care-ți propune o astfel de călătorie interioară câștigă nu doar prin generozitatea de a-ți permite accesul într-o lume a inițiaților, ci mai ales prin autenticitatea pe care actul în sine a presupus-o de milenii. Așadar, dincolo de intențiile autorului și de așteptările cititorilor, romanul „Spovedania” se dezvăluie pe îndelete, imperturbabil în curgerea lui narativă, ceea ce nu exclude câtuși de puțin dramatismul întâmplărilor, creând, din fereastră în fereastră, un alt spațiu de oxigenare spirituală. Ferestrele par tot atâtea deschideri concentrice, din ce în ce mai mari, mai cuprinzătoare, pornind de la necesara acomodare temporală, istorică, până la abordarea problemei cu adevărat esențială: pregătirea omului pentru veșnicie.

Impresionant ca număr de pagini, cu o vastă referință cronologică, romanul încearcă să cuprindă nu doar istoria recentă a României, cu turbulențele ei sociale, ci și o istorie interioară mult mai dificil de surprins și sistematizat: cea a lui Valeriu Cărpinișan, protagonist al romanului și subiect al unei spovedanii cu mult mai complexe decât lasă cuvântul să se înțeleagă.

Pe scurt, subiectul romanului gravitează în jurul racului (cancerului), boala necruțătoare survenită în urma unui „pact mișelesc cu «asediatorii»” a organismului. Racul nu e altceva decât o punere în abis a ideii că o astfel de boală erodează nu doar un neputincios trup uman, cu consecințe restrânse, ci o societate întreagă, printr-o mutație diabolică a valorilor. Debutul romanului surprinde și un debut al bolii protagonistului, al frământărilor prostdecembriste, al lumii care, anesteziată încă de evenimentele din decembrie ʼ89, încearcă să respire primele semne ale libertății. În acest context, teza narațiunii rămâne aceeași: un sistem cu alt chip urmează altuia, însă oamenii rămân aceiași, cu o inerție dezolantă, parcă incapabili să reacționeze la uriașa oportunitate a libertății. Valeriu Cărpinișan este parte din acest joc al trecerii, al cernerii, al repoziționării. Boala îl proiectează, însă, pe cu totul alte orbite, determinându-l să-și pună, în sfârșit, probleme fundamentale. Tabloul uman succint prezentat prin descrierea unor personaje precum Florica Roman, Silvia Teodorescu, Melania Dobrescu, Dumitru Danciu, Nicolae Popescu, Costică Pițu (ca să amintim doar câteva din numele acestor personaje), nu face altceva decât să redecoreze, pentru un cititor nefamiliarizat, atmosfera anilor ʼ90, când încă puternicele pulsiuni ale orânduirii comuniste își mai făceau simțite prezența. Valer face parte din această lume, cu ițele ei nedeslușite, fără să o asume, devenind victimă a ticăloșiei celorlalți care, în virtutea unei adaptabilități de context, reușesc să se camufleze pentru supraviețuirea în noua lume.

Boala devine un punct nevralgic, care-l obligă pe Valer, în fața seducției funcțiilor și a poziționării sociale, să aleagă o altă cale. Primul punct al unui astfel de pelerinaj, căci spre asta ne invită romanul, este biserica. Atmosfera este descrisă prin ochii cunoscătorului, iar personajul „uitat”, preotul, după mărturia autorului, revine în actualitate. Nu pentru că el nu ar fi existat în literatura postdecembristă, dar de cele mai multe ori este abia amintit sau prezentat într-un registru marginal, adesea ironic.

Părintele Policarp este cel care deschide un drum. Problematica spovedaniei devine evidentă și se cere explicată îndelung. Dintr-odată termenul nu-și mai încape în hainele strâmte ale denotației sale. Ceea ce părea să fie la îndemâna oricui începe să se aprofundeze atât de mult încât hotărârea pentru o astfel de întâlnire devine o adevărată provocare. Obișnuit să gândească în termenii relativi ai societății, fără a-și pune problema legăturilor uluitoare dintre faptă și consecințele ei cele mai imprevizibile, Valeriu Cărpinișan se descoperă total nepregătit pentru o astfel de experiență. Anamneza la care este obligat de propria conștiință îi dezvăluie primele date despre starea interioară.

Personajul imaginar Tristoiu, o întruchipare a stării de vid, Marțela (Marcela), ființa diabolică, devin primele semne ale unei vederi duhovnicești. Lungile conversații cu părintele Policarp, om ancorat în societate prin familie și parohie, întâlnirea de la distanță, dar providențială cu părintele Teodul de la Sâmbăta îl vor pregăti pentru momentul zero al experienței sale, care se produce într-un salon de spital, acolo unde ecourile lumii zgomotoase se mai aud încă prin vocile celor internați. Cine sunt ei? Unii cunoscuți, alții necunoscuți, dar cu impresia că fac parte din aceeași lume neașezată, confuză și polarizată, atinsă în primul rând de un rac moral. Dar și acolo există un reper – părintele Ioan, pentru că Dumnezeu nu-și lasă niciodată via pe care a sădit-o Dreapta Lui.

Valer se spovedește împlinind o iconomie numai de Dumnezeu știută. Cititorul curios să „vadă în direct”, prin așternerea rândurilor, o spovedanie va trebui să se mulțumească doar cu taina. O taină care nu s-a lăsat dezvăluită decât de lumina zilei: „Se crăpă de ziuă când părintele Ioan își ridica epitrahilul de pe creștetul meu”. Va urma o altă spovedanie, parte dintr-o lucrare continuă și ziditoare, în fața părintelui Natanail, de la Cluj. Păcatele sunt cele ale oricărui muritor, cu accent pe unele care au, prin natura lor, „darul” de a ucide fără milă, precum racul.

Romanul conturează o altă dimensiune a spovedaniei. Valer nu rămâne la o împlinire „corectă” a acestei taine, la momente stabilite. Pentru el spovedania, care a început în dialogurile cu părintele Policarp, s-a consumat sub epitrahilul părintelui Ioan și, în anii ce au urmat, s-a desăvârșit sub ascuțita pătrundere duhovnicească a părintelui Natanail, a devenit un modus vivendi. Spovedania lui Valer este una continuă, ea implicând transfigurarea. Devenirea acestui „fiu risipitor” este urmărită în modul cel mai realist și concret cu putință. Personajul nu este scos din lumea în care trăiește, ca un cobai pe care se experimentează chestiuni de natură religioasă. El este prezent în lume, gustă din toate plăcerile ei, cunoaște corupția propriei ființe, descoperind că împlinirea personală prin transfigurare nu este doar o teorie a creștinismului, ci o modalitate autentică de salvare. Tocmai pentru că este autentică, ea este puțin căutată și greu accesibilă. Jurnalul încredințat părintelui Natanail este echivalentului mărturisirii „Acestea și mai mari decât acestea am făcut!” urmată de eliberarea de sub povara propriilor fapte. Se explică astfel și episodul în care ființa malefică, Marcela, ființe despre care, personal, cred că există cu adevărat, apare în salonul de spital cerând imperativ jurnalul. Este imaginea recognoscibilă a Răului care cere socoteală față în față cu omul eliberat prin Spovedanie. Aici este locul să remarcăm că în roman spovedania este sinonimă cu metanoia (pocăința, transfigurarea). Poate că în parcurgerea acestor ferestre personajul va fi trecut și prin Vămi, acolo unde, conform Tradiției, Răul cere însemnările pentru acuzare. Dar cine a spus că Vămile nu pot fi chiar ferestre spre mântuire?

Visul devine adesea calea de reconstituire anamnetică a unor evenimente străine care au totuși o coerență în realitate. Reprezentările morții din fereastră a 17-a reflectă unul dintre momentele în care personajul conștientizează nevoia de lămurire a relației sale cu vinovăția. Acest aspect nu este conturat în mod gratuit sau previzibil. Pe parcursul întregului roman acest punct este unul dintre cele mai nevralgice. „De ce eu?/ De ce mie?” sunt întrebările firești care se conturează tocmai în punctul de dezechilibru generat de această lipsă de înțelegere a vinovăției. Autorul romanului observa că „visul răscolește amintirea, de care trebuie să ne eliberăm, iar diavolul găsește în asta o armă, pentru că amintirea poate fi întipărită în cuget”.[1] Așadar apelul la aceste insule onirice se face deliberat, justificând astfel căutarea conștientă a liniștii care nu poate veni decât prin spovedania ca mod asumat de curățire interioară.

Textul este amplu, bogat în descrieri (mai ales a satului natal-Hodaie), reactualizări istorice (evenimente ante și postdecembriste), povești de viață zguduitoare (Ana Todor), portrete memorabile (părintele Ioan Sebeșan, medicul Josefina Vârlan), descrieri ale Brașovului (locuri familiare, evenimente precum tradiția Junilor) și alte evenimente care curg în mod firesc din plăcerea personajelor de a povesti întâmplările pe care le-au trăit. Nu este de neglijat nici doza cuminte de umor menită să descrețească frunțile și să alunge gândurile negre. Colecția de bancuri atribuită lui Teofil Racoți, în fereastra a 6-a,  este savuroasă. Când și când naratorul mai presară vorbe de duh cu dubla funcție fatică și de delectare: „Natanaile, Natanaile, cu glasul opt, chiar te-ai copt!”(referindu-se la cele opt scrisori împotriva regimului ale părintelui), „No, frate Mihai, acum chiar că ai belit belingărul…”(reacția candidă a boschetarului care-și vede tovarășul de suferință mort), „elegia broscănească, meditația broscană, textele broștești ș.a” (referitoare la poetul Andrei Broască). Umorul plutește, ca o mireasmă cu bun miros, deasupra unei lumi bolnave, iar inocența și simplitatea amugeanului știe a face Hodaie din toată lumea.

Nu se poate ca citind „Spovedania” să nu intuiești omul din spatele acestei arhitecturi complexe cu cele 30 de ferestre în 18 coloane. Spovedania nu este doar a lui Valer! E mai ales a celui ascuns dincolo de rânduri mai degrabă de farmecul povestirii decât de nevoia de a nu fi deconspirat. Mesajul este atât de puternic încât romanul spovedește fiecare cititor care ia în serios actul lecturii, invitându-l să poposească apoi sub epitrahil pentru a recăpăta aceeași viziune eliberatoare a protagonistului care „Se simțea un om liber, fără teamă și fără vină, ocrotit tocmai de neputințele sale, precum acela care zicea odinioară: când sunt slab atunci sunt tare”.[2]

Densitatea epică a romanului este solicitantă. Trupul îi este greu. Probabil o reflectare a sufletului protagonistului. Am rămas, în finalul lecturii acestui roman, cu imaginea puternică a homarului care, atunci când se simte inconfortabil, își distruge carapacea pentru a putea crește. Nu apelează la surogate sau la calmante pentru a uita disconfortul. Cărpinișan răspunde în mod adecvat acestui disconfort, distrugându-și carapacea socială și personală prin duhovnic și spovedanie. Orice încercare de a uita, de a ignora disconfortul are o singură consecință: rămânem mici, neroditori, cu impresia grandomaniei ca smochinul din Evanghelie.[3]

[1] Ovidiu Moceanu, „Visul și împărăția – Elemente de teologie a visului”, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Egumenița, Galați, p. 77

[2] Ovidiu Moceanu, „Spovedania-roman cu 30 de ferestre”, Ediția a III-a, Editura Tracus Arte, 2017, p 545

[3] Luca, 13, 6-9; Biblia Ortodoxă

Ovidiu Moceanu, „Spovedania-roman cu 30 de ferestre”, Ediția a III-a, Editura Tracus Arte, 2017

Susține Literomania

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: