„Memorie și univers captiv” de Edgar Papu

Vă propun, în acest număr al Literomaniei, un foarte interesant eseu despre „memoria ca factor constitutiv al creației artistice”, semnat de Edgar Papu (1908-1993), un cunoscut eseist român, profesor universitar, unul dintre acei puțini intelectuali de formație renascentistă de la noi. Titlul eseului este „Memorie și univers captiv” și a apărut în revista „Secolul 20” (nr. 4/1965), în cadrul rubricii „Cărți. Idei. Opinii”. Numărul este ilustrat cu lucrări ale pictorului și graficianului Octav Grigorescu (1933-1987). (Bozz)

Edgar Papu

Memorie și univers captiv

În veacul nostru a apărut o întreagă literatură a uitării, purtînd pecetea celor mai variate stiluri, dar îmbrățișînd același unic motiv, adică al omului care rupe într-atîta cu trecutul său personal încît își uită și propria identitate. În interesantul roman cu caracter oniric, „Der Golem” al scriitorului german Gustav Mayrink, eroul, Athanasius Pernat, trăiește fără trecut, ignorează proveniența sa, felul cum și-a însușit profesiunea solitară pe care o exercită, originea legăturilor sale de amiciție, cu un cuvînt totul, ca într-un vis; numai cînd întrezărește, din discuțiile unor prieteni care-l credeau adormit, ceva din taina auto-ignorată a vieții sale, numai atunci își dă seama că pînă în acel moment existase o zonă secretă în organizația sa cerebrală, un fel de camere interzise, de care parcă ceva îl oprea să se apropie. Iată un alt caz, acela al vestitului Siegfried de Giraudoux, care-și uită cu totul trecutul și intră, fără să știe acest lucru, într-o identitate cu totul potrivnică a ceea ce fusese el mai înainte. Mai dăm un singur exemplu, și anume pe tînărul Herne din romanul lui Chesterton „Întoarcerea lui Don Quijote”, actorul amator, care, interpretînd o dată rolul de cavaler medieval, nu mai poate ieși din acest rol nici după terminarea reprezentației, și continuă a-și transpune jocul în viață, prin uitarea trecutului său și a identității sale adevărate. Ilustrările de acest fel, care se pot prelungi, relevă toate că literatura amneziei exprimă o anumită revoltă împotriva condițiilor existenței, ceea ce dirijează personajele respective către o totală smulgere din propria ființă. Numai că acest protest se îndreaptă către soluția evazionistă a uitării.

O epocă, însă, poartă, în mod dialectic, tendințe, direcții și forme contradictorii. Tocmai în acest secol de apologie a uitării se ivește și cel mai impresionant efort din toate timpurile pentru a o înfrînge. Iar cel care întreprinde un asemenea efort este Proust. Romanele ciclului său cuprind în miezul lor una din marile victorii ale spiritului uman asupra uitării. Scriitorul nu caută decît să prindă legături, să reînnoade fire rupte, să repare liniile de continuitate cu trecutul. Prin aceasta, el îl reintegrează pe om în realitate, care nu constă din fragmente separate și necondiționate reciproc, ci dintr-o înlănțuire continuă și coerentă. Aci ni se pare a vedea una din marile contribuții ale lui Proust, prin care el deschide un capitol nou în arta scrisului.

S-au făcut pînă acum numeroase cercetări psihologice menite a arăta funcțiunea importantă a memoriei în orice activitate omenească. Cred, însă, că nu s-a studiat îndeajuns memoria ca factor constitutiv al creației artistice. Unul din planurile în care ea intervine mai categoric este acela al epicului, gen legat prin excelență de evenimente, acțiuni și trăiri ale trecutului individual sau colectiv; aici memoria nu mai reprezintă doar un simplu vehicul care poartă la destinație datele necesare creației, ci ea prefigurează adesea, în dispoziția conținutului ei, însuși conturul parțial sau chiar total al artei. Dar această facultate nu poate reactualiza – în afară de cazuri excepționale – decît evenimentele care la timpul lor au fost fixate mai puternic prin atenție. Amintirea, în diferitele ei grade de intensitate de la precis pînă la confuz urmează curba de variații a atenției. Iar Cînd atenția este mai slabă, faptul prins scapă din undița ei și se scufundă pentru totdeauna în oceanul orb al trecutului.

Nici cei mai fini romancieri pînă la Proust nu l-au putut regăsi și s-au mulțumit cu ceea ce atenția a ținut mai strîns în cătușele ei pentru a preda memoriei. Marele scriitor francez își propune, însă, recuperarea datelor care s-au crezut definitiv pierdute, gîndindu-le sub chipul aceleeași „scufundări” ce ne-a fost sugerată și nouă: „…ceva – spune el – care sfîrșește prin a-și desprinde ancora la o mare adîncime, nu știu anume ce, dar care începe să urce; percep rezistența și aud rumoarea distanțelor pe care le străbate”. Această recuperare a lucrului pierdut în apele timpului – lucru-surpriză, fiindcă nu se știe ce epave ascunde fundul marii – îl face pe Proust promotorul unei noi dimensiuni a memoriei și a unei noi tehnici mnemonice, care totodată îmbogățește cunoașterea realității și amplifică volumul artei.

S-ar părea că există totuși un precedent literar în această privință, și anume acela al scriitorului triestin Italo Svevo, care încă din 1913 a scos marele său roman „La coscienza di Zeno”. Unii literați s-au grăbit să-l proclame pe Svevo drept precursor al lui Proust. O privire mai atentă ne arată, însă, că este vorba de două fenomene cu totul deosebite. Negreșit că și Svevo lansează sonde retrospective, apărînd ca unul din cei mai fini analiști pînă la Proust. În opera menționată, el combină unele date, uneori imperceptibile, ale comportamentului său din trecut, de unde face să rezulte în final că, fără să fi știut el însuși, a nutrit o ură adîncă față de unul din personajele romanului. Această ignorare a propriei porniri, pe care și-o descoperă abia ulterior, cînd ea nu mai exista, nu se identifică, însă, nici cu o sincopă a atenției ce-ar atrage suprimarea memoriei, și, în consecință, nici cu recuperarea unei impresii pierdute. Svevo era, dimpotrivă, un scrutător riguros, care n-a lăsat să scape nimic memoriei sale din ceea ce a observat. Numai că datele prinse de atenția sa n-au fost la timpul lor interpretate. Faptul de a-ți aminti perfect o serie de lucruri mărunte, bănuite ca semnifłcative dar nepătrunse pînă la sensul lor – enigme ce-și reclamă interpretarea – intră mai curînd într-o altă ordine, aceea a convenției și a tehnicei psihoanalitice, care atinsese într-adevăr spiritul lui Svevo, dar de care Proust, în ciuda unor afirmații de acest gen, rămăsese în cea mai mare parte străin.

Ne menținem, deci, la vechea convingere că marele scriitor francez nu-și află nici un precedent ca înnoitor în materie de memorie artistică și de memorie în general. De la acest punct de plecare se deschide o serie de întrebări. În primul rînd, cum ajunge scriitorul la cultivarea acelei memorii prodigioase în măsură a cuprinde și ceea ce atenția n-a putut să rețină îndelungă vreme în stăpînirea ei, lăsînd zone complet oarbe în amintire? Urmînd chiar indicațiile lui Proust, ne oprim la faimoasa sorbitură de ceai, pe baza căreia își experimentează întreaga tehnică mnemonică. Dintr-însa se relevă puterea unor anumite exerciții ale sensoriului de a rechema în jurul lor un întreg ansamblu de trăiri, de senzații și de imagini uitate. Iată ceea ce ne precizează el în această privință: „Cînd nimic nu mai subsistă dintr-un vechi trecut, cînd au murit ființele și s-au năruit lucrurile, singure, mai fragile, mai vii, mai imateriale, mai persistente și mai fidele ca niciodată, mirosul și gustul dăinuiesc mult mai mult, și-și amintesc, și pîndesc și așteaptă deasupra ruinelor totului și, fără a se pleca sub povară, suportă, în impalpabilul lor strop, uriașul edificiu al amintirii”. Proust menționează aici mirosul și gustul nu numai pentru memoria dăinuitoare pe care senzația lor o deșteaptă, ci și pentru memoria deținută de conținutul acestei memorii, ce scoate astfel din întuneric un întreg ciclu al trecutului. Prin reactualizarea senzației, tu îți amintești un anumit miros sau un anumit gust, care, la rîndul lor, își amintesc ansamblul integral al vieții de unde s-au desprins. Componentele acestui ansamblu, trezite treptat din uitare, își trezesc și propria memorie cu care cheamă mereu alte elemente, în amintire. Asemenea „Frumoasei din pădure”, viața trecutului se deșteaptă din îndelungu-i somn, cu toată strălucirea și prospețimea tinereții.

Analogia se bazează pe acel deliciu incipient – plăcerea artistică – ca pe un asentiment prealabil în virtutea căruia asimilăm valoarea artei, așa cum și deliciul gustativ stabilește validitatea hranei ce urmează a nutri organismul. Prin aceasta, arta se deosebește de valorile teoretice, care rămîn neintroduse în noi și au ca analogie văzul, ce domină lucrurile fără să le atingă, fiind declarat de Aristotel drept cel mai intelectual dintre simțuri. Revenind la cele spuse, repetăm că tocmai simțul gustativ, identificatorul structurii artistice, se vede cel mai puțin solicitat de artă în alcătuirea și în modalitatea ei de cunoaștere.

Cele ce dezleagă, primele, acest nod magic am văzut că sînt mirosul și gustul. Proust le amintește pe amîndouă deopotrivă; totuși, exemplul sorbiturii de ceai, la care putem adăuga și pe acela al prăjiturii muiate în infuzie, precum și un întreg tip de compoziție al artei sale, pe care urmează să-l discutăm, ne arată că în special gustul este determinant la el. Mirosul, prin caracterul său impalpabil și evanescent, este destinat să declanșeze îndeosebi stări și reacțiuni lirice, așa cum ele au apărut la poetul „Florilor răului”. Gustul, dimpotrivă, deși tot evanescent și fugitiv, se raportează totuși atît la un material cît și la un proces mai palpabil, mai dens, mai concret, avînd totodată și consonanțe mai adînc organice. De aceea, prin caracterul său sezisabil, el trezește mai accentuat tentația analitică. În această privință, Proust aduce iarăși o notă nouă, legată de registrul specific al memoriei sale.

Aici este interesant de notat paradoxul că tocmai analogiile gustative care, încă din antichitate, de la Cicero și Quintilian, au servit să delimiteze domeniul artei de ceea ce e ne-gustos, adică ne-artistic, au rămas cel mai puțin folosite de artă pentru a-și întocmi pe baza lor componența. Asemenea analogii, trecînd prin Evul Mediu, au o lungă istorie – pe care nu e cazul s-o dezvoltăm acum – pînă ajung, la ideea modernă de gust artistic, idee transmisă din veacul al XVIII-Iea direct pînă la noi, și prin care se exprimă facultatea de a discerne cuprinsul artei de tot ce există în afara ei. Analogia se bazează pe acel deliciu incipient – plăcerea artistică – ca pe un asentiment prealabil în virtutea căruia asimilăm valoarea artei, așa cum și deliciul gustativ stabilește validitatea hranei ce urmează a nutri organismul. Prin aceasta, arta se deosebește de valorile teoretice, care rămîn neintroduse în noi și au ca analogie văzul, ce domină lucrurile fără să le atingă, fiind declarat de Aristotel drept cel mai intelectual dintre simțuri. Revenind la cele spuse, repetăm că tocmai simțul gustativ, identificatorul structurii artistice, se vede cel mai puțin solicitat de artă în alcătuirea și în modalitatea ei de cunoaștere. Evocarea de bucate alese, care apare cu profuziune în istoria literaturilor, întrunește simple motive exterioare, care nu reproduc analogic esența fenomenului gustativ. Or, Proust este acela care, în prelucrarea noului registru al memoriei, dăruiește artei și această valență originară a sa, făcînd din senzația gustului nu numai polul în jurul căruia gravitează o întreagă constelație de trăiri trecute, ci și modelul după care își elaborează structura operei.

Rămîne notabil faptul că punctul de plecare al ciclului său este „Du côté de chez Swann”, în care își scoate din trecut toată seva uitată a copilăriei. Copilul încearcă cu o intensitate neobișnuită senzațiile gustative. El tinde să introducă toate obiectele în gură, să ia cunoștință cu lucrurile pe calea gustului, să simtă gustul cosmosului. Pe cîtă vreme impresiile vizuale îi apar schematice, inexacte și confuze, gustul este la el, am putea spune, singurul simț realist. Odată cu maturizarea are loc fenomenul invers. Omul matur începe să cunoscă mecanismul și cauzele lucrurilor, să le observe mai exact; dezvoltîndu-și simțul văzului, ajungînd, deci, la stadiul avansat al realismului vizual; dar, în schimb, simțul gustului își pierde autonomia, începînd a se supune anumitor condiționări de natură economică, igienică, socială sau morală. Omul matur își raționaiizează, astfel, gustul, dar prin aceasta și-l schematizează, fără a-l mai face să atingă intensitatea din copilărie. Dar, cu toate deosebirile semnalate, la copil gustul devine un acumulator de precizie atît de dezvoltată, încît polarizează prin asociație și senzații vizuale sau de altă natură cu o exactitate uimitoare, care altfel ar fi fost departe de perfecțiune la acea vîrstă. Cu această prospețime și precizie, cu o bogăție nebănuită de detalii, trezește memoria lui Proust imaginile copilăriei și apoi și celelalte imagini trecute.

Tocmai în aceste tablouri și înlănțuiri vii ale amintirii introduce Proust ceva din esența gustativă care le-a provocat, ceea ce dă un timbru cu totul nou artei sale. Atît modalitățile de structură cît și cele de ordonare ale scrisului proustian reproduc relațiile și procesele legate de fenomenul propriu-zis al gustului, În primul rînd, s-a vorbit de universul închis, plafonat, al lui Proust, și într-adevăr scriitorul introduce cu totul acest univers într-însul, ținîndu-l captiv în coordonatele memoriei care l-a găsit, și de aci în strictul său receptacul psihic și organic. Pe cînd toate celelalte simțuri care întrețin legătura omului cu lumea exterioară ating numai o margine a obiectelor lor, lăsîndu-le libere a fi atinse și de alte subiecte, gustul își acaparează cu exclusivitate obiectul, închizîndu-l ca într-o încăpere lăuntrică. Tot astfel și memoria scriitorului, care se intensifică pînă a deveni însăși conștiința lui, își păstrează înlăuntrul ei prada, ce devine astfel un univers captiv. Dar interesantă este la el și compoziția sau structura acestui univers asimilabil. Substanța sa, alcătuită din reprezentări, senzații și înlănțuiri asociative, are un caracter solubil, se macerează parcă prin acțiunea unor procese chimice și se topește cu încetul din amintire, lăsînd satisfacția unei anumite savori, ca și lucrurile bune comestibile cînd sînt consumate. În sfîrșit, relațiile gustative se află reproduse și în felul cum scriitorul își organizează acest prețios material. Simțul gustului nu se dezvoltă pe baza unei subordonări a elementelor, deci a unui principiu formal, ca văzul sau auzul, ci numai pe o acumulare de senzații seriale. La Proust, seria evocărilor, care necontenit se dizolvă pentru a da loc altora, nu ascultă nici ele de legile formei în sensul ei tradițional. Asemenea evocări parafrazează, însă, în organizarea lor, succesiunea senzațiilor gustative cu ritmul lor alternant de intensitate și liniștire.

Aici credem a afla și una din trăsăturile sale distinctive față de James Joyce. Pe cînd scriitorul irlandez, alături de pagini grandioase, apare adesea neselectat și neutru sub raportul artei, deoarece supune absolut totul microscopului său implacabil, Proust se relevă întotdeauna gustos, comunicîndu-ne o cunoaștere exprimată neîntrerupt prin diferitele faze ale deliciului artistic. La el memoria nu numai că-și extinde volumul, readucînd la lumină datele pierdute ale trecutului său, ci, prin aceasta, ea proiectează și o nouă perspectivă artistică asupra realității, dată în universul captiv, în substanța lui solubilă, în dispoziția serială a elementelor ce-l compun. Scriitorul introduce, astfel, în structura artei însăși manifestările simțului cel mai apropiat de specificul receptării ei. Tocmai prin aceste cuceriri, aparținătoare unui nou tip de obiectivitate în privirea realității Proust, care a fost multă vreme pretext al snobismului literar, poate fi privit acum, de la distanță, în realele și impunătoarele sale dimensiuni artistice.

Ilustrație de Octav Grigorescu