Zăvoiul Roșu
mânca melci fripți la foc mic și Oltul se despărțea în două
Iar ea stătea cu vitele în Zăvoiul Roșu
și-i intrau șerpi în gură și nu avea zece ani împliniți
Și tatăl ei punea șindrilă pe casele oamenilor
Și cei patru copii: Maria, Gheorghe, Didina și Onică
Erau copiii lui Fane al lui Fiica
Și Onică era primul la învățătură dar iarna devenise grea după clasa a IV-a
și Fane nu avea bani sa-i cumpere cizme
așa a ajuns zidar
Iar Gheorghe născut în 36
era cel mai mare dintre băieți
și plecau la Tulcea să lucreze
să facă bani să-și cumpere pământ
Și mai erau și ai lui Cutieru și ai lui Câcă
Mergeau la Zavoiul Roșu sâmbăta
și se scăldau
Oltul îl treceai în picioare
Și Aninii din zăvoi zornăiau noaptea
Dar ei prăjeau melci și împărțeau leafa
Că doar cei săraci știu să se bucure de sărăcie
Apoi timpul a trecut și au făcut copii. Și au construit case în Vulturești.
În 2017 l-au îngropat pe Onică, iar în 2026 pe Gheorghe
Cu trupurile lor înghețate în cavoul frigorific
Si părintele Luțu i-a dezlegat de blesteme de părinți și de popi
Iar cum i-au băgat în biserică descoperiți corpurile lor au transpirat
dar nu mai erau vii
nu se mai ridica pieptul înțepenit acum
cum se ridicase când Gheorghe o cunoscuse pe Ilinca a lui Dobre
Iar ea îl jelea și-l striga cu toiagul în mână
iar glasul se pierdea pe vale spre izvor
doar un nour încărcat fulgera și amurgul
înghițea lunca Oltului ca un om nesătul
așa cum înghițise și Zăvoiul Roșu cu mult timp în urmă.
Si Eugen, bâlbâitul, îi păzea noaptea în capelă
să nu fugă morții
lui nu-i era frică de cruci
și când fuseseră tineri
și merseseră pe Beria în jos spre zăvoi
le povestea Eugen că el nu se însoară până la 30
că așa i-au ghicit țigăncile din ferma de la Câmpul Mare
are legături care trebuie desfăcute
și găini negre nu mai găsea să ducă la țigănci
doar bani și ouă
iar ele la foc mi-l dansau și îi cântau la ureche
să nu ia fată de popă sau fată căzută
nici neîncepută
legământul nu se desface cu una cu două
le-a crezut și se pierduse cu firea
iar peste ani îi privea în cavourile frigorifice și se gândea la Zăvoiul Roșu cum îl înghițise Oltul
și prietenii lui erau încremeniți ca niște păpuși de lemn
că poate viața sa se stricase de la șușotelile ghicitorilor de la Fermă
Doar lui nu-i era frică de cruci și de întuneric
se împrietenise cu ele cum se împrietenise cu Onică și Gheorghe când fusese cu ei pe Beria în jos spre zăvoi.
Metropolcon
Într-o mașină încap patru suflete
Într-o mașină poate exista o inimă mecanică care nu mișcă
Până dimineață când soarele cade peste întuneric
Ca o gumă de mestecat într-un tomberon
Și noi suferim/gândim/amenințați de trecutul serilor din Praga
Când jointul era joint și atâtea perechi încă tinere
Pe străzile înguste care pot fi blocate de o singură familie
Și în interiorul mecanizat de fum
Amintirile, aceste pete pe o față de masă
Condiția primordială pentru introspecție
Străzile închise din corpuri
Noaptea, mailurile respiră ca animalele ascunse în mlaștină
Agitate și neafiliate
Precum petele de grăsime din casa unui bolnav
Sunetul acestui oraș nu se va opri niciodată
Iar în casa în care stăm locuiește o ucraineancă
Vorbim cu google translate
Și cerem pâine
Apoi zicem că ar fi bine să dăm micuților ei niște bani
Dar programul e strâns și ajungem la 14.00 în Berlin
Domnul C. e iritat și cele 15 minute pierdute sunt pietre legate de gât
Nu putem respira, mailurile ies la suprafață
Aceste conferințe science fiction și fantasy sunt doar pioni
În „nemărginita” hartă a psihicului
Știu că nu e bine să scriu nemărginit, dar cuvintele sunt timorate de tot acest reproș
Permanent
Permafrost
Al gândurilor care coboară pe scara de incendiu
Refacem carapacea de Au
Și ne refugiem în același FUM
De Turgheniev
De parcă orele noastre sunt limbile pe ceasurilor baștanilor
În ultima zi apare Catrinel și ea se pare că le știe pe toate
Are răspunsurile în buzunărelele pantalonilor largi
Acolo locuiesc și mirosurile sufletului
Ea spune că Ro e de rahat
Că nu mai merită nimeni nimic
Că suntem analfabeți
Așa vorbește ca la o masă de poker
Și a venit cu cuvintele ei tocmai din Sinaia
Le-a arătat trenul, cerul cenușiu din Berlin ca un câine deshidratat
Le-a spus în engleză bufnind din tot trupul ei
Și apoi a luat diploma și a fugit ca o nălucă
Iar noi ne-am continuat viața într-un Volvo de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu