Mircea Cărtărescu: Mircea Cărtărescu: „Pe mine literatura latino-americană m-a fascinat mai mult decât m-a influențat”

Vă propun să citiți, în Literomania nr. 250, un interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu, al cărui roman „Solenoid”, în traducerea spaniolă semnată de Marian Ochoa de Eribe, a cunoscut un succes considerabil în Spania și în America Latină. Veți putea afla mai multe despre ce s-a întâmplat în Spania și în Columbia – de unde Mircea Cărtărescu s-a întors de curând, citind interviul de mai jos. Îi mulțumesc scriitorului pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele. Lectură plăcută! (A.D.)

Adina Dinițoiu.: În luna aprilie ați fost în Columbia, unde ați fost invitat la două evenimente, Feria Internacional del Libro de Bogotá și Fiesta del Libro Madellin. Acolo ați fost asaltat de cititori, de toate vârstele. Cu alte cuvinte, ați avut un succes extraordinar. Cu ce titluri ați fost prezent pe standurile de carte în Columbia – ediția „Nostalgia” este cea mai recentă traducere în spaniolă? Cum vă explicați acest succes al cărților dumneavoastră în spațiul sud-american?

Mircea Cărtărescu: Între timp, m-am întors și de la Salone del Libro din Torino, unde am avut bucuria să văd că scrierile mele sunt la fel de bine primite. În Columbia s-a tipărit o ediție specială, prezentă numai aici, a „Nostalgiei”, însoțită de o secțiune de fotografii ale Bucureștiului din anii ’60 –’70 aparținând lui Andrei Pandele. Dar alte 11 cărți ale mele traduse în spaniolă sunt prezente în toate librăriile, în standuri speciale, cu fotografia mea deasupra. E căutat mai ales romanul „Solenoid”, obiectul unui cult local, ce a generat și o mișcare artistică numită Los Pichetistas, dar e la fel de cumpărată și ultima apariție, masiva antologie de versuri „Poesia Esencial”. Succesul cărților mele în lumea hispanică se datorează în primul rând eforturilor a doi oameni extraordinari, editorul meu Enrique Redel, directorul editurii Impedimenta din Madrid, și traducătoarei mele, Marian Ochoa de Eribe. Le sunt foarte recunoscător pentru asta.

Pe mine literatura latino-americană m-a fascinat mai mult decât m-a influențat. „Șotronul” lui Cortazar și „Terra Nostra” de Fuentes au fost poate singurele care au intrat în combinațiile mele chimice mai adânci. Pentru mine, tot realismul e magic și întreaga magie e reală, dar asta e ceva de la sine înțeles, nu cine știe ce revelație.

A.D.: Ați spus, la un moment dat, că realismul magic este comun scriitorilor sud-americani și scriitorilor români. În ce măsură v-a influențat propriul scris – și care anume dintre scriitorii hispanici? Îmi amintesc că, pe vremea Cenaclului Litere, pe care îl conduceați la sfârșitul anilor ’90, la Facultatea de Litere, citați ca repere, de regulă, scriitori americani ca Pynchon, Burroughs și alți beatnici, dar nu scriitori din America Latină.

M.C.: Făceam acest lucru pentru că nord-americanii erau puțin cunoscuți pe atunci în România, pe când latino-americanii erau pe toate buzele. Ce să mai spui despre Borges, Garcia Marquez, Vargas Llosa, Carpentier, Cortázar, Sabato? Toată lumea scria și vorbea despre ei, era boom-ul literar al vremii, iar la noi se traduceau masiv… Țin minte că Eugen Barbu, om fără caracter, dar scriitor ce merită reconsiderat, spusese o dată la televizor: „Mi-aș fi dat pielea de pe mine să fi scris «Un veac de singurătate»”. Firește, ar fi rămas doar fără piele cu ocazia asta, dar zisa lui spune multe. Era starea de spirit a multor autori de pe-atunci. Dacă Fănuș Neagu, D.R. Popescu sau Bălăiță, ca să nu mai zic de M.H. Simionescu sau Radu Petrescu, ar fi avut șansa unei limbi universale ca spaniola, poate că unele scrieri ale lor ar fi ajuns, pe filiera literaturii imaginative, cunoscute în lume. Pe mine literatura latino-americană m-a fascinat mai mult decât m-a influențat. „Șotronul” lui Cortazar și „Terra Nostra” de Fuentes au fost poate singurele care au intrat în combinațiile mele chimice mai adânci. Pentru mine, tot realismul e magic și întreaga magie e reală, dar asta e ceva de la sine înțeles, nu cine știe ce revelație.

A.D.: Cum funcționează acolo piața de carte, spre deosebire de România, care oricum este o țară mai mică, cu un public cititor mult mai puțin numeros?

M.C.: Columbia are, oficial, jumătate din PIB-ul nostru, dar asta nu spune prea multe despre starea de fapte actuală: statistic vorbind, dacă ai capul într-un cuptor încins și picioarele într-un lighean cu gheață, în medie te simți bine… Bună parte din populația lor e peste PIB-ul nostru, de fapt: sunt oameni care-și permit să cumpere cărți. Chiar și pentru cei săraci sunt înlesniri: cărțile tipărite la ei, precum „Nostalgia” mea, sunt sub jumătatea prețului celor spaniole, care vin de peste ocean. „Nostalgia” spaniolă costă vreo 30 de euro, iar sora ei columbiană – doar echivalentul a vreo 12… Politica culturală e superioară celei românești, căci inferioară n-are cum să fie. Garcia Marquez e erou național, ca și pictorul Botero. Medellinul are 130 de librării, multe superbe, iar Bogota, cu cei vreo 10 milioane de locuitori ai ei, de două sau trei ori mai multe. Biblioteci sunt în toate cartierele, chiar și cele foarte sărace, precum Ciudad Bolivar. Oamenii citesc, și nu trash precum europenii și americanii, ci literatură adevărată. E uimitor să vezi că mai există pe lume pasiunea cu care noi citeam cărți în anii ’80…

Cărțile lungi au însă, prin ele însele, un prestigiu pe care cele scurte cu greu îl pot avea: publicul își imaginează că autorul trebuie că spune ceva important acolo, de vreme ce a pierdut atâta vreme și s-a chinuit atât. Dacă scrierile definitorii ale lui Joyce, Proust sau Musil nu ar fi fost uriașe, ci doar niște broșurele, probabil că nici n-am fi auzit de ele vreodată. Sigur că felul ăsta de gândire e o păcăleală: există și inepții lungi, și medii, și scurte, la alegere…

A.D.: Sunteți oarecum un scriitor atipic, într-o perioadă în care se scrie mult, dar cărți subțiri, care pot fi citite, în cele mai multe cazuri, foarte repede. În România, ce-i drept, s-au bucurat de succes rapid cărțile dumnevoastră de povestiri, ca „Nostalgia”, „De ce iubim femeile” sau „Melancolia”. Gustul literar al cititorilor din afară este diferit de cel al publicului românesc, având în vedere că, pare-se, în țări ca Spania, Franța, Italia și Columbia au succes cărțile dumneavoastră masive, ca „Orbitor” sau „Solenoid”?

M.C.: Cum se zice, „I couldn’t care less” în privința mărimii cărților mele ca strategie de marketing. Nu decid eu numărul lor de pagini, și-n nici un caz gândindu-mă la vânzări. O carte e atât de lungă cât cere logica ei internă. E ca în muzică: vioara, viola, violoncelul și contrabasul sunt mai mici sau mai mari după sunetul pe care trebuie să-l scoată. Nu le poți da tu mărimea convenabilă. O carte amplă e amplă fiindcă însuși volumul ei e o figură de stil. T.S. Eliot spunea că sunt lucruri pe care nu le poți spune decât într-un poem lung. Niciodată, când încep să scriu (și uneori până am scris jumătate din carte) nu știu cât de lung va fi textul final. Cărțile lungi au însă, prin ele însele, un prestigiu pe care cele scurte cu greu îl pot avea: publicul își imaginează că autorul trebuie că spune ceva important acolo, de vreme ce a pierdut atâta vreme și s-a chinuit atât. Dacă scrierile definitorii ale lui Joyce, Proust sau Musil nu ar fi fost uriașe, ci doar niște broșurele, probabil că nici n-am fi auzit de ele vreodată. Sigur că felul ăsta de gândire e o păcăleală: există și inepții lungi, și medii, și scurte, la alegere…

A.D.: În martie, ați fost prezent în Spania, unde ați deschis, împreună cu Mario Vargas Llosa, prima ediție Escribidores – Festival Literario de América y Europa. Ce s-a întâmplat acolo, despre ce ați vorbit atât dumneavoastră, cât și Llosa? Care a fost atmosfera, având în vedere că tocmai începuse războiul din Ucraina?

M.C.: Mario Vargas Llosa, care are o fundație și o catedră cu numele lui la Madrid și la Lima, și-a dorit și un festival literar al său propriu. L-a fondat la Malaga, i-a amânat prima ediție din cauza pandemiei, și l-a ținut doar primăvara aceasta. Pentru inaugurare, s-a gândit la o discuție între el și un alt scriitor al lumii. Nu știu de ce m-a ales dintre toți chiar pe mine. Fapt este că am avut o discuție pe scenă în care am eliminat repede moderatoarea (un remarcabil critic literar de altfel) și am purtat dialogul doar între noi doi, completându-ne, luându-ne vorbele din gură, cum se zice, schimbând mereu subiectul, o discuție adevărată și vie. Cu tot imensul respect pe care-l am pentru marele scriitor, nu am vrut să fiu vioara a doua, ci să particip la un concert cu două viori principale, așa încât m-am văzut nevoit să-l întrerup uneori, să-l contrazic câteodată, și astfel mi-am căpătat și respectul lui, aș zice. După discuție am conversat prietenește în limuzina lui și apoi toată seara, iar Ioana s-a întreținut o oră și jumătate cu soția autorului, faimoasa Isabel Preisler, fosta soție a lui Julio Iglesias și mama lui Enrique. A fost o zi unică, uluitoare, un vârf al vieții mele de până azi, căci, firește, Mario Vargas Llosa mi-a fost, din adolescență, unul dintre zeii majori ai panteonului meu.

Războiul din Ucraina n-ar fi fost un subiect al discuției dacă n-aș fi vorbit eu despre el, fără să fiu propriu-zis întrebat. Am spus foarte clar că Ucraina e azi scutul civilizației și-al lumii libere în fața barbariei. Chiar și acel eveniment de la Malaga, am adăugat, era posibil datorită eroismului celor ce apărau Ucraina în cele mai critice zile ale monstruosului război al Rusiei lui Putin contra unei țări vinovată doar pentru faptul că vrea să existe.