Flash fiction stories Nr. 229-230

Flash fiction stories – decembrie 2021 (III)




Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 

Desprindere
Mariana Dobrică

 

Până la urmă orice carte propune o călătorie, chiar dacă în paginile ei nimeni nu călătorește nicăieri. Nu ai spus tu asta, că nu urla originalitatea în tine, dar e important să repeți lucrurile elementare, de multe ori, pentru că ne-am obișnuit să gândim, să trăim sofisticat, alambicat, uitând de unde am plecat, uitând lucrurile care ne-au făcut fericiți, uitându-ne naivitatea și capacitatea de a ne bucura de o îmbrățișare, de un zâmbet, de un răsărit pe o plajă, de o pisică gri cu ochi galbeni în centrul unui oraș alb…  Dar nici originalitatea nu mai e ce a fost.

Închizi cartea pe care o citeai, mai aveai câteva pagini, ai putea să o termini acum, dar nu, nu încă, parcă nu vrei să afli sfârșitul poveștii, dacă lumea se închide sau se deschide, se limpezește sau se întunecă, dacă personajul care plecase într-o călătorie… Și ce călătorie…

Romanul  ăla fusese scris pornind de la o știre insolită din presă, care făcuse vâlvă la începutul pandemiei: un echipaj de poliție din Italia oprise un bărbat care parcursese o distanță de aproape 400 de kilometri, mergând pe jos timp de o săptămână, pentru a-și limpezi mintea, după ce se certase cu soția.

Ce subiect de proză scurtă ar fi ăsta, ți-ai spus atunci când ai citit știrea. Ce proză scurtă? Ăla  era subiect de roman, dacă te gândeai la distanța parcursă.

Cartea începea cu cearta, seara, în bucătărie, la masă, a unui cuplu încă tânăr, cu doi copii, de la un nimic, cel mic voia o minge pe  care cel mare nu i-o dădea și începuse să plângă, el avusese o zi de rahat, cu o ședință la care un șef urlase la el ca să-i arate că e șef, ea era obosită după o altă zi de mamă, în care nu știuse să facă probleme la matematică și eseuri  la română, nici cum se scrie „vreo”, îi spusese  că „vre-o” celui mare, în a șaptea, îl corectase baba aia de română, fiu-su o făcuse proastă, că nici atâta nu știa, el ar fi vrut puțină liniște, dar ea îi tot dădea zor cu copiii și temele lor și că nu mai face față, el a încercat să glumească, doar n-o să facă din ei doctori, deși ar fi fost frumos pe vremurile astea, nu a făcut decât să pună paie pe foc, ea țipa, țipa, țipa, i-a zis să înceteze, că o aud vecinii, dar ei nu-i păsa, în casa ei face ce vrea, urlă cât vrea, sparge ce farfurie vrea, și-o trage cât vrea și când vrea, i-a zis OK, dar nu mai urla, s-a ridicat de la masă și a plecat, a plecat pur și simplu, afară era plăcut în seara aia de început de mai, a străbătut aleea, a ajuns în parcare, ar fi plecat cu mașina, dar nu luase cheile, nu s-a mai întors după ele, a mers, a ajuns la capătul străzii, a mers mai departe, pe bulevard, a mers și mai departe, pe o stradă de la periferia orașului, și mai departe, pe un drum forestier, și mai departe, pe o potecă de munte, și mai departe, pe un drum național, și mai departe, pe o autostradă, și mai departe, pe un drum de țară, a mers, a mers, a mers… s-a făcut dimineață, s-a făcut seară, s-a făcut din nou dimineață, din nou seară, a continuat să meargă mai departe, nu a răspuns când a sunat telefonul, de două ori ea, poate se calmase, de trei ori un prieten, probabil îl pusese ea să îl sune, o dată maică-sa, mai sunaseră și de la serviciu, a continuat să meargă, apoi l-au lăsat în pace, de fapt i s-a descărcat telefonul, a mers mai departe, tot mai departe…

Dacă, inițial, drumurile erau într-un fel sau în mai multe, spre finalul cărții drumul era doar un drum pe care un om mergea.  Nici timpul nu prea mai avea cine știe ce importanță. Trecuseră o zi, două, trei, fusese noapte, fusese zi, fusese ora 15.30 sau ora 19.04, iar noapte, iar, iar, până când nu au mai contat.

Povestea se mutase în interior, în capul acelui om care se ridicase de la masă într-o seară și plecase – gânduri negre, albe și, mai ales, gri, rememorări, monologuri, senzații, aberații, filozofări, secvențe, aruncate parcă la întâmplare pe pagini întregi, dar care reușeau să contureze o poveste de dragoste, de viață, în toată frumusețea și mizeria ei, cu toate minciunile și adevărurile ei.

Și, pe măsură ce înainta pe un drum oarecare la o oră oarecare, gândurile se risipeau, se pierdeau pe ici, pe colo, pe dincolo, și el rămânea gol, din ce în ce mai gol…

Ce se întâmpla, totuși, în ultimele pagini ale cărții? Nu ai mai avut curiozitatea să citești.

Te-ai ridicat de pe canapea, ai privit pe fereastră, ai fumat o țigară, ai băut o cafea, ai mai fumat o țigară, te-ai schimbat, te-ai plimbat prin fiecare cameră, ai aruncat o ultimă privire cărții rămase pe canapea, ai plecat, ai mers întâi pe aleea din fața blocului, apoi pe o stradă, apoi pe altă stradă, apoi…

Dalta
Florentina Ionescu

 

Chiar dacă ar fi de dorit să nu aibă loc acest eveniment trist în viața unei femei, se întâmplă totuși ca tatăl ei să nu mai aibă multe zile de trăit. Un telefon scurt nu face decât să-i reamintească Floricăi, fiica cea mai mică dintre cei trei copii ai lui Carol, că e momentul să meargă acasă, în provincie, și să-i spună adio. Ascultă vocea fratelui ei, Paul, care îi spune că nu mai are mult timp la dispoziție. Du-te mâine la el, accentuează bărbatul.

După apelul telefonic, serile de vineri nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. Chiar și atunci când ea le zâmbește colegelor de serviciu cu care a ieșit în oraș, pentru a sărbători Ziua Femeii, nu e deloc fericită, pentru că știe că sarcina pe care o are de îndeplinit sâmbătă nu e deloc ușoară. De fapt, ceva începe să îi foreze în inimă, de îndată ce închide telefonul. Calupul de reclame pe care șefa departamentului îl proiectează, de pe YouTube, pe unul dintre pereții restaurantului crește durerea Floricăi cu fiecare apăsare pe butonul play. Urmărește o reclamă la Coca Cola. O familie se află la masa de Crăciun și membrii ei își toarnă suc în pahare. Actorii mănâncă, Florica înghite în sec. Speră să nu observe colegele că are lacrimi în ochi. Carol nu va mai trăi până la următorul Crăciun.

Fiica cea mare, Elena, nu dă niciun semn în seara aceea, chiar dacă amândouă știu ce urmează să se întâmple cu tatăl lor. Niciuna dintre ele nu vrea să deschidă subiectul. El plutește deasupra întregii familii încă din ianuarie, la fel ca umbra deasă a frasinului în care tatăl a agățat un leagăn făcut de mâinile lui din cinci șipci date cu vopsea bleu și două curele de transmisie de la un tractor vechi. Fiica cea mică își stăpânește tristețea. În fața colegelor folosește o mască croită rapid, pe care și-o lipește peste masca de mezin al familiei.

Nici măcar a doua zi Elena nu o sună. Florica și-ar dori să nu se înfurie pe ea, nu acum când atinge mâna din ce în ce mai rece a tatălui lor. Ar vrea să fie amândouă lângă patul lui; să îi aline amândouă durerea și să fie mai puternice împreună, una pentru cealaltă. Pentru zilele care vor veni, când el nu va mai respira.

Florica se află în camera de la șosea, lângă pat. Reușește să șoptească un sărut-mâna pe care nu e sigură că el îl aude. Se află lângă tatăl ei de mai puțin de un minut. Ochii lui, cu pupilele lăptoase, lipsite de strălucire, îi urmăresc fiecare mișcare. Carol deschide gura, își umezește buzele uscate cu limba și izbutește să o întrebe: Elena a venit?

Chiar și atunci când toate rezervele de calm se adună în Florica, știe deja că în masca ei a apărut o fisură adâncă, precum o falie care nu mai poate fi închisă, indiferent de ce ar face. Pentru că Elena, ca o daltă bine plasată în cel mai vulnerabil loc al fiicei mai mici, îi umbrește chiar și această amintire: ziua în care îl vede în viață, pentru ultima dată, pe tatăl lor. Iar el își umezește buzele, cere puțină apă și întreabă când vine Elena. Dalta lovește din nou, fisura sapă în masca fiicei mai mici, întrebarea revine pe buzele muribundului sub alte și alte forme, până când masca se sparge în mii de bucăți, lângă cadrul patului.

Baliguma
Emilia Crosman

 

Baliguma este invenția secolului. Desigur, puțini știu acest lucru. De fapt, încă nu m-am hotărât să o fac cunoscută publicului larg și le-am dăruit câte o baligumă doar prietenilor mei cei mai apropiați, Mitică și Marcela, gemenii de peste drum de casa bunicilor. Deh! Ediție limitată. Nu puteam să las așa ceva să încapă pe mâna oricui. Credeți, însă, că mi-au fost recunoscători? Nici vorbă! De cum au băgat-o în gură, au început să strâmbe din nas și o molfăiau fără prea multă convingere. Au încercat ei să dreagă busuiocul și s-o mestece în continuare, sperând poate să se obișnuiască cu gustul, dar nu au reușit și au scuipat-o în mai puțin de un minut, spunând pe un ton ușor iritat: Titi, tu ne-ai dat să mestecăm baligă de vacă? Dezgustător! De când ești șomer vii cu tot felul de idei și faci experimente pe noi de parcă am fi șoareci de laborator, nu oameni. Vedeți? Gemenii nu au știut să aprecieze un lucru așa de fin. O delicatesă. Ce? Trufele au un gust mai bun? Nici vorbă, știe băiatu’. Gumă de mestecat mai sănătoasă ca asta chiar că nu se poate găsi pe toate drumurile. Lasă… să mai treacă puțin timp și o să-i văd că se întorc să mai ceară. Că doar nu te dă pe spate, din prima, caviarul. Gust dobândit. Îi învăț eu ce e bun. Am răbdare și timp din belșug. Era să uit. Sunt sigur că vreți să știți cum de am fost străfulgerat de o idee atât de genială. Și vă înțeleg. Eu mi-aș fi pus aceeași întrebare dacă aș fi fost în locul vostru. Să vedeți: într-o noapte, alergam ca la maraton ca să ajung cât mai repede la toaleta din fundul curții (mâncasem fasole cu ciolan, înțelegeți?) când am auzit un lătrat fioros de câine străin și, de fricos ce sunt, mi-au tremurat picioarele și m-am împiedicat de niște coceni care căzuseră în mijlocul drumului. Aaaaaaa, atât am apucat să zic în cădere și mi-a mai căzut și guma din gură. Cum să lași bunătate de gumă să se risipească? m-am gândit eu cu obidă și bâjbâind puțin am găsit-o. Am găsit-o și-am băgat-o repede în gură. Norocul sau zgârcenia m-au mânat la asemenea gest. Sau faptul că, în acel moment favorabil, aveam lucruri mai presante de făcut decât să mă gândesc dacă este igienic sau nu să mestec o gumă care mi-a căzut în baligă. Nu știu exact cum și de ce, dar, în clipa aceea, am îmbrățișat aroma ușor ierboasă și eco-friendly care mi-a învăluit papilele gustative și m-am gândit să fac din asta o afacere. The sky is the limit, baby. Titi is the best! Să vedem acum ce spune și bunica…

Chipul morții
Grig Salvan

 

„Câtă vreme trăiesc, moartea nu există! Când nu mai sunt, moartea nu există! Deci, ori sunt, ori nu mai sunt, moartea pentru mine nu există. E silogismul unui filosof antic grec de care am putea să ne folosim ca sprijin moral în lupta pentru a îndepărta frica de moarte. Teoretic, silogismul e impecabil. Din păcate însă, spaima de moarte n-are nici o legătură cu logica, teama e implementată adânc în geneticul și comportamentul organismului viu, ca instrument de apărare a integrității sale corporale. Prin urmare, oricât am încerca să argumentăm lipsa de rațiune a fricii de moarte, ea e imposibil de eradicat din străfundul ființei noastre! Norocul nostru este că suntem ființe cu „setări” duale: avem implementată frica de moarte, dar în același timp și un instinct al vieții perpetue, care să eludeze realitatea morții. Trăim ca și cum am trăi veșnic, în sinea noastră ne simțim nemuritori, moartea nu e niciodată a noastră ci a altora, simțim doar adierea ei din când în când în jurul nostru și panica morții apropiate, dar ca o trăire pasageră, după care iar ignorăm moartea, ca și cum ar fi doar un personaj de poveste, un fel de sperietoare, un bau-bau pentru copii.”

Așa începusem să scriu în caietul meu de însemnări în zilele în care moartea bântuia pe-aproape de mine, dând iama prin vecini, luând pe rând, la anumite intervale de timp, pe toți cei trei membri ai familiei din spatele casei mele. Mai întâi, într-o primăvară, murise bătrânul, cel care ridicase cu mâinile lui casa și gospodăria pe loc gol, construise acareturi și crescuse tot soiul de animale de curte, ridicase hambare în care toamna depozita cereale, grajdurile de vite și șopronul cailor. După ce s-a dus bătrânul, s-a mai îngrijit o vreme de gospodărie feciorul, care a mai adăugat și el alte dependințe, o mică fermă de păsări, un bazin de irigat grădina… Dar la sfârșitul unei veri dogoritoare, după câteva luni de suferință, s-a dus și el. Încă destul de tânăr, în culmea vieții, aparent în plină putere, dar ros pe dinăuntru de o boală incurabilă. A rămas bătrâna mamă, care s-a luptat de una singură cu gospodăria, a încercat să mențină și să apere avutul, zbătându-se zi și noapte, făcând economii la sânge, adunând la ciorap bani albi pentru zile negre, ca și cum la cei 86 de ani ar mai fi avut de trăit cel puțin încă pe atâția. Apoi, într-o toamnă, s-a dus și ea. După ieșirea convoiului mortuar din curte, totul a rămas de izbeliște, au venit niște rude îndepărtate care au mai luat fiecare ce a mai apucat de prin casă și ogradă, au vândut tot ce s-a mai putut vinde, au făcut și casa de vânzare și apoi au plecat, lăsând totul într-o stranie încremenire. Casa n-a cumpărat-o nimeni nici până azi.

De la geamul băii mele se vede casa și ograda lor ca-n palmă. Am privit-o de sute de ori pe geam, încât imaginea a devenit una banală, de nebăgat în seamă. Până într-o dimineață în care m-am trezit cu mintea tulbure, după o noapte zbuciumată și plină de coșmaruri și cu un sentiment ciudat de prezență a morții prin preajmă. M-am dus la baie, buimac de somn și am deschis larg fereastra. Și am văzut parcă pentru prima oară grozăvia, un loc înfiorător, straniu și încremenit, ca un decor de teatru rămas pustiu după încheierea reprezentației. Mi-au trecut fiori reci pe șira spinării privind pe rând geamurile întunecate ale casei, veranda, plină parcă de umbre ciudate, curtea pustie prin care nu mai mișca nici măcar vreo pisică rătăcită. Și atunci parcă mi s-a arătat chipul morții. Iată, aceasta e moartea, încremenirea din care a dispărut viața, dar în care parcă sălășluiește duhul morții. Simțeam acest duh prezent în tot decorul din fața geamului meu, un duh greu și amenințător, care se uita la mine încruntat și-mi făcea dojenitor cu degetul, ca și cum mi-ar zice: „Iată, asta te paște și pe tine! În zadar ai ridicat case și acareturi, în zadar te zbați să aduni avere, să construiești alte și alte dependințe, pustiul și degradarea se va alege de tot și de toate, veți muri cu toții, moartea se va instala peste tot!”.

Cu o spaimă grea ca un bolovan răsturnat în suflet m-am întors în pat, cu fața la perete, deși era ora de sculat și de plecat la munca cea de toate zilele. Dar un sentiment de spaimă și zădărnicie pusese stăpânire pe sufletul meu. Nevasta a observat schimbarea mea ciudată, mi-a stins cărbuni, că m-o fi deocheat vreuna cu ochi răi, mi-a adus medicamente de toate felurile de prin sat, mi-a bandajat capul cu alifii și loțiuni, poate voi reveni la starea mea normală, că aveam atâtea de făcut în aceste zile de vară: de strâns fânul din livadă și legumele din grădină, de turnat beton în padocul câinilor, de reparat lemnăria și de adus lemne pentru iarnă, de construit o pergolă frumoasă pentru vară, să stăm cu toții seara la masă, vara când vor veni copiii și nepoții în vizită la noi. Dar eu, nimic! Am zăcut vreo două zile în pat, apoi m-am sculat și am umblat de nebun pe lângă Someș, pe dealuri și prin păduri. Nevasta era speriată rău, oamenii din jur nedumeriți, șușoteau pe la colțuri că am cam luat-o razna, ori mi-o fi făcut cineva farmece de m-am schimbat așa dintr-o dată, eu, „om cu scaun la cap”. I-am spus nevestei că vreau să desființez geamul de la baie și să zidesc locul, ceea ce a speriat-o și mai rău. „Ce-ți veni cu geamul ăsta? E singura lumină de zi la baie!” „Nu-l mai suport, prin el am văzut chipul morții!” Nevastă-mea e gata să leșine. „Ce-ai văzut? Ai halucinații, ai început să vezi fantome?” Zic: „Nu, e doar o fantezie de-a mea. Liniștește-te, nu-l desființez, doar schimb sticla transparentă cu una mată.” Soția se mai liniștește, deși am surprins-o discutând cu o vecină cum că eu aș fi văzut chipul morții la geamul de la baie. Ce știu ele? Chipul morții nu e neapărat un craniu cu două oase încrucișate, nu e neapărat un schelet ambulant ori un cadavru livid în putrefacție. Și nici măcar celebra fantomă neagră cu coasa la spinare. Chipul morții poate fi un loc banal, dar încremenit în timp, loc în care viața nu există sau în care viața de altădată a încetat să mai existe!

După câteva zile de la schimbarea geamului de la baie, am început să mă liniștesc și să-mi revin la normal. M-am apucat din nou de muncă mai abitir ca înainte, să nu mă prindă venirea toamnei și iernii cu toate lucrările neterminate.

 

Donează

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.