Cartea săptămânii Nr. 152

„Frumusețea este teroare…”

La numai 29 de ani, Donna Tartt impresiona prin publicarea unui roman amplu, dens, „The Secret History” („Istoria secretă”), roman apărut la noi mai întâi la Editura Polirom, iar în 2020 republicat la Editura Litera, în traducerea semnată de Magda Groza. Romanul de aproape 900 de pagini a devenit rapid un bestseller, a cărui primă ediție, apărută în 75 000 de exemplare, s-a epuizat imediat după apariție. Donna Tartt revine pe piața literară în 2002, cu romanul „The Little Friend” („Micul prieten”), apoi în 2013 cu „The Goldfinch” („Sticletele”).

„Istoria secretă”, titlu care trimite în mod evident la Istoria (tot secretă) a lui Procopius din Caesarea, considerat ultimul istoric al lumii antice, este, la un prim nivel, un roman polițist, dar unul atipic. Din primele pagini ale romanului, aflăm nu numai despre ce crimă este vorba, dar și cine sunt criminalii. Autoarea nu ne propune, prin urmare, schema clasică a prozei polițiste, în care plotul are în centru o singură miză – găsirea criminalului. Povestea crimei și a contextului care a făcut-o posibilă este relatată, după ani de zile de la consumarea evenimentului, de către unul dintre participanți, și anume de Richard Papen, care, în acel moment, era un adolescent proaspăt admis la un colegiu de elită, Hampden College, unde a ales să studieze greaca clasică. Grupul de greacă veche, format doar din șase studenți, îl are ca mentor pe profesorul Julian Morrow.

Toată povestea pornește de la câteva idei strecurate în cursurile sale de profesorul Morrow, personalitate charismatică și briliantă, dar care, mai încolo, se va dovedi, prin autosuficiența sa, un demn urmaș al profesorului Peter Kien, personajul lui Canetti din „Orbirea”.

Prima idee: frumusețea este teroare sau, cum spune profesorul Morrow, „Frumusețea este rareori fină sau consolatoare. Dimpotrivă. Adevărata frumusețe este întotdeauna cumva primejdioasă”.

A doua idee: mania, nebunia indusă de zei – „poetică, profetică și, nu în ultimul rând, dionisiacă” – este, tot în cuvintele profesorului Morrow, „o stare irațională, pre-intelectuală, unde personalitatea este înlocuită cu ceva complet diferit și prin «diferit» înțeleg nu muritor. Inuman”.

Discursul profesorului Julian Morrow pe această temă merită reprodus cel puțin în parte:

„– Nu ne place să recunoaștem acest lucru, a continuat Julian, dar ideea de pierdere a controlului îi fascinează în primul rând pe cei care pun mare preț pe stăpânirea de sine, așa cum facem noi. Toți oamenii cu adevărat civilizați, atât anticii, cât și noi, s-au civilizat prin reprimarea intenționată a instinctului animalic. Oare suntem noi, cei din această încăpere, foarte diferiți de greci sau de romani? Nu suntem oare tot atât de obsedați de simțul datoriei, de pietate, loialitate și sacrificiu, de toate aceste principii pe care epoca modernă le găsește atât de înspăimântătoare?… Mai țineți minte despre ce vorbeam un pic mai devreme, despre faptul că cele mai sângeroase și mai îngrozitoare lucruri sunt uneori cele mai atrăgătoare? Aceasta, de fapt, este o idee de origine greacă, și una foarte profundă! Frumusețea este teroare. În fața a orice numim frumusețe tremurăm. Și ce poate fi mai frumos și mai emoționant, pentru un suflet grecesc sau un suflet ca al nostru, decât să piardă complet controlul? Să rupi lanțurile existenței de o clipă, să zdruncini accidentul sinelui muritor… Să fii complet liber! Desigur unii sunt capabili să se elibereze de aceste patimi distructive într-o manieră mult mai vulgară și mai puțin eficientă. Dar cât de înălțător este să le eliberezi dintr-o singură lovitură! Să cânți, să urli, să dansezi desculț în pădure în toiul nopții, fără conștiința morții, asemenea unui animal! Acestea sunt mistere de o forță incomensurabilă!”.

Nebunia mistică (mania), întâlnirea cu Dyonissos, cu frumusețea în starea ei primitivă, înspăimântătoare, este pentru tinerii alumni o idee fascinantă, demnă, vom vedea, de pus în practică – fascinație transmisă de profesorul Morrow într-un stil destul de insidios, amintind de abilitățile unui, de exemplu, Nae Ionescu. Patru dintre cei șase discipoli ai lui Morrow vor încerca să ajungă la starea descrisă mai sus prin tehnici antice, oculte, astfel încât, prin puterea dezlănțuită la maxim a simțurilor, să treacă granița dintre real și cealaltă lume, avându-l drept ghid pe Dyonissos – spre deosebire de ceilalți studenți din campus, care preferau să se amețească cu băutură sau droguri ușoare. Într-o noapte, lucrurile o iau razna, iar cei patru, aflați într-o transă mistică, ucid un om nevinovat.

Bunny, cel mai superficial student din grup, descoperă, din întâmplare, legătura dintre colegii săi și crima care avusese loc în acea noapte fatidică. Printr-o conjurație în care este atras și personajul narator, Bunny va fi ucis de cei cinci colegi și prieteni ai săi. O crimă atrage o altă crimă, de data aceasta înfăptuită conștient, planificată până în cele mai mici detalii. O crimă mistică și una premeditată. Romanul, trebuie spus, este, din această perspectivă, unul dostoievskian, cu trimiteri evidente la „Crimă și pedeapsă”. Naratorul, măcinat de vinovăție, este, asemenea lui Raskolnikov, bântuit de cele mai negre viziuni: „Orice s-ar spune despre sentimentul de vinovăție, un lucru e cert: îți amplifică imaginația până la un nivel diabolic”.

Dionisiac, prin sondarea unor trăiri extreme care frizează limitele atât de fragile dintre frumos și urât, dintre rațional și irațional, dintre bine și rău – două fețe, în cele din urmă, ale aceleași monede –, dostoievskian – sfârșitul crimelor înseamnă începutul pedepsei –, ,„Istoria secretă” se cere savurat pe îndelete, cu răbdare, pentru a nu rata nuanțele și aluziile, filigranate, ascunse în pliurile povestirii. Fascinația în fața iraționalului, care, într-o civilizație a rațiunii, nu poate fi asociată decât cu răul și, prin urmare, reprimată constituie tema principală a romanului semnat de Donna Tartt, și numai în această notă, cred, putem înțelege următoarele rânduri care aparțin personajului narator, raskolnikovianul Richard Papen: „Mi-am petrecut tot timpul în bibliotecă, citind tot felul de dramaturgi iacobiți. Webster și Middleton, Tourneur și Ford. Era o specializare obscură, dar universul religios și înșelător în care trăiau – de păcat nepedepsit, de inocență distrusă – era un univers pe care eu îl găseam emoționant. Chiar și titlurile pieselor lor erau ciudat de seducătoare, ca niște trape în spatele cărora se ascundea ceva frumos și pervers, în desfășurare lentă chiar sub suprafața mortalității: «Nemulțumitul», «Diavolul alb», «Inima frântă». Am meditat asupra lor, am făcut notițe pe margine. Iacobiții aveau în mod sigur gustul catastrofei. Ei înțelegeau nu numai răul, îmi părea, ci și extravaganța farselor prin care diavolul se prezintă ca fiind bun. Mi se părea că pătrund în esența problemei, până la putreziciunea fundamentală a lumii”.

„Istoria secretă” de Donna Tartt, traducere din limba engleză de Magda Groza, Editura Litera, 2020, 864 p.

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: