„Nu-i din vina nimănui” de Julio Cortázar

Frigul complică totdeauna lucrurile, vara te afli așa de aproape de lume, așa de piele lângă piele, dar acum la şase şi jumătate nevasta îl aşteaptă într-o prăvălie ca să aleagă un cadou de nuntă, se şi face târziu şi-şi dă seama că-i răcoare, trebuie să-şi pună puloverul albastru, ceva care să meargă la costumul gri, toamna e un continuu pus şi scos de pulovere, o continuă închidere în sine şi îndepărtare. Fluieră fără voie un tangou pe când pleacă de lângă fereastra deschisă, caută puloverul în şifonier şi începe să şi-l pună dinaintea oglinzii. Nu-i o treabă uşoară, probabil din cauza cămăşii care se lipeşte de lâna puloverului, dar îşi petrece cu chiu cu vai braţul, îşi îndeasă încet mâna până ce în sfârşit un deget se iţeşte afară din manşeta de lână albastră, dar în lumina amurgului degetul ai zice că-i boţit şi retras în piele, cu o unghie neagră ascuţită la vârf. Dintr-o smucitură îşi smulge mâneca puloverului şi-şi priveşte mâna de parcă n-ar fi a lui, dar acum că a scăpat din pulover se vede că-i mâna lui cea de totdeauna şi o lasă să cadă la capătul braţului moale şi-i dă prin cap că mai bine ar fi să-şi vâre celălalt braţ în cealaltă mânecă, să vadă dacă aşa merge mai lesne. S-ar părea că nu-i, căci lâna puloverului abia s-a agăţat din nou de pânza cămăşii că lipsa obişnuinţei de-a începe cu cealaltă mânecă îngreuiază şi mai rău operaţia, deşi s-a apucat iar să fluiere ca să-şi distragă atenţia simte că mâna înaintează greu şi că fără vreo manevră complementară nu va izbuti niciodată s-o scoată la liman. Mai bine totul dintr-o dată, să-şi aplece capul ca să-l aducă la nivelul gulerului de la pulover, vârînd simultan braţul liber în cealaltă mânecă, săltând-o şi smucind în acelaşi timp cu ambele braţe şi cu gâtul. În subitul semiîntuneric albastru ce-l învăluie pare stupid să continue cu fluieratul, începe să simtă un soi de căldură în obraz deşi o parte din cap ar trebui să-i fie deja afară, dar fruntea şi toată faţa rămân acoperite, iar mâinile ajung abia la jumătatea mânecilor, oricât de tare smuceşte nimic nu iese afară şi-i dă prin minte abia acum că probabil s-a păcălit, în furia aia-n doi peri cu care-a luat treaba de la început, şi c-a făcut tâmpenia să-şi vâre capul într-o mânecă şi o mână în gulerul puloverului. De-ar fi aşa mâna ar trebui să-i iasă uşor, dar smucind din toate puterile tot nu reuşeşte să-şi îndese mai afund niciuna din mâini, deşi capul pare în schimb gata să-şi croiască drum deoarece lâna albastră îi apasă acum cu o violenţă aproape enervantă nasul şi gura, îl sufocă mai rău decât şi-ar fi putut închipui, silindu-l să răsufle adânc pe când lâna i se umezeşte treptat lângă gură, pesemne culoarea va ieşi şi-i va păta faţa cu albastru. Din fericire, chiar în clipa aia mâna lui dreaptă se iţeşte la aer, în frigul de afară, una măcar e deja afară deşi cealaltă rămâne prizoniera mânecii, poate că mâna dreaptă chiar îi era vârîtă în gulerul puloverului, de-aia ceea ce credea el că-i gulerul îi apasă în aşa hal obrazul, sufocându-l tot mai rău, iar mâna în schimb a putut să-i iasă cu uşurinţă. Oricum, şi ca să fie sigur, tot ce poate face e să-și croiască mai departe drum, răsuflând din adâncul pieptului şi slobozind aerul puţin câte puţin, deşi-i stupid fiindcă nimic nu-l împiedică să răsufle normal, doar că aerul pe care-l înghite e amestecat cu scame de lână de la gulerul ori mâneca puloverului, iar pe deasupra vine gustul puloverului, gustul ăla albastru al lânii ce probabil îi pătează faţa acum când umezeala răsuflării se-amestecă tot mai mult cu lâna, deşi nu poate să-l vadă căci de cum deschide ochii genele i se-mpiedică dureros în lână, sigur că albastrul îi învăluie treptat gura udă, nările, îi ajunge la obraji, şi toate astea îl umplu treptat de îngrijorare şi ar vrea să isprăvească odată cu îmbrăcatul puloverului, unde mai pui că trebuie să se fi făcut târziu iar nevastă-sa şi-o fi pierzând răbdarea la uşa prăvăliei. Îşi spune că lucrul cel mai cuminte e să-şi concentreze atenţia asupra mâinii drepte, fiindcă mâna aia din afara puloverului se află în contact cu aerul rece din încăpere, e ca o prevestire că a mai rămas doar niţeluş şi pe deasupra poate să-l și ajute, să tot suie pe spinare până va înşfăca marginea de jos a puloverului cu mişcarea aia tipică ajutând la îmbrăcatul oricărui pulover smucind viguros în jos. Partea proastă e că, deşi mâna pipăie spinarea căutând marginea de lână, pare-se că puloverul i-a rămas rulat cu totul în jurul gâtului şi singurul lucru pe care-l dibuie mâna e cămaşa tot mai boţită, ba chiar scoasă în parte din pantaloni, şi degeaba pune mâna şi caută să smucească de partea din faţă a puloverului, fiindcă pe piept nu se mai simte decât cămaşa, puloverul trebuie că abia a trecut peste umeri şi-o sta acolo rulat şi-ntins de parcă umerii i-ar fi prea laţi pentru puloverul ăla, ceea ce în definitiv dovedeşte că într-adevăr s-a păcălit şi şi-a vârît o mână prin guler şi cealaltă într-o mânecă, din care cauză distanţa dintre guler şi o mânecă e exact jumătate din cea de la o mânecă la alta, asta explică de ce capul îi stă un pic hâit spre stânga, înspre partea unde mâna a rămas captivă-n mânecă, dacă mâneca o fi, iar mâna lui dreaptă, care-i deja afară, se mişcă, în schimb, în toată voia prin aer, deşi nu izbuteşte să tragă-n jos de puloverul care-i rămâne parcă rulat în jurul părţii de sus a trupului. Îi dă prin minte, în doi peri, că de-ar avea un scaun la îndemână s-ar putea odihni şi răsufla mai lesne până şi-ar pune ca lumea puloverul, dar şi-a pierdut simţul direcţiei după atâtea-nvârteli în soiul ăla de gimnastică euforică cu care-ncepe totdeauna potrivirea unei piese de îmbrăcăminte şi având ceva dintr-un pas de dans deghizat, pe care nimeni nu-l poate lua-n nume de rău, căci corespunde unei finalităţi practice iar nu nu’ş’ căror înclinaţii coregrafice vinovate. În fond, adevărata soluţie ar fi să-şi scoată puloverul dacă tot n-a putut să şi-l pună, şi să verifice intrarea corectă a fiecărei mâini pe mâneci şi a capului prin guler, dar mâna dreaptă continuă să se plimbe dezordonat în sus şi în jos de parcă ar fi ridicol să mai renunţe în stadiul unde s-a ajuns, ba la un moment dat chiar i se supune suind până la nivelul capului şi smucind în sus fără ca el să priceapă la vreme că puloverul i s-a agăţat de obraz cu vâscozitatea aia jilavă a răsuflării amestecate cu albastrul lânii, şi când mâna smuceşte-n sus se iscă o durere de parcă i-ar sfâşia cineva urechile şi ar căuta să-i smulgă genele. Păi atunci mai domol, păi atunci să folosească mâna vârîtă-n mâneca stângă, de mâneca o fi şi nu gulerul, ajutând în scopul ăsta mâna stângă cu mâna dreaptă ca să poată înainta prin mânecă sau să dea-ndărăt şi să se elibereze, deşi e aproape imposibilă sincronizarea mişcărilor ambelor mâini, de parcă mâna stângă i-ar fi un şobolan vârît într-o cuşcă pe care un alt şobolan de-afară ar căuta să-l ajute să scape, de nu cumva în loc să-l ajute s-ar apuca să-l muşte, fiindcă din senin îl doare mâna captivă şi în acelaşi timp cealaltă mână se-nfige din răsputeri în ceea ce trebuie să fie mâna lui şi care-l doare, îl doare-n aşa hal încât renunţă să-şi mai lepede puloverul, preferă să-ncerce o ultimă sforţare să-şi scoată capul din guler şi şobolanul stâng din cuşcă şi o-ncearcă luptând cu tot trupul, azvârlindu-se când înainte când îndărăt, învârtindu-se prin mijlocul încăperii, de-n mijloc s-o fi aflând, căci acum izbuteşte să cugete că fereastra a rămas deschisă şi că-i primejdios să se tot învârtă aşa, orbeşte, preferă să se-oprească deşi mâna dreaptă i se plimbă mai departe în sus şi-n jos, uitând de pulover, deşi mâna stângă-l doare tot mai rău de parcă degetele i-ar fi muşcate sau arse, şi totuşi mâna aia i se supune, îndoindu-şi încet degetele sfârtecate izbuteşte să-nşface prin mânecă marginea puloverului rulat în jurul umărului, smuceşte în jos aproape fără putere, îl doare îngrozitor şi ar fi nevoie ca mâna dreaptă să ajute în loc să se caţere ori să coboare inutil pe picioare, în loc să-l ciupească de coapsă cum o face acum, zgâriind-o şi ciupind-o prin stofă fără s-o mai poată stăpâni, pentru că toată voinţa lui se adună în mâna stângă, poate a căzut în genunchi şi se simte ca spânzurat de mâna stângă care mai smuceşte o dată de pulover, şi din senin frigul i se iscă pe sprâncene şi pe frunte, pe ochi, în mod stupid nu vrea să deschidă ochii dar ştie c-a ieşit afară, materia aia rece, desfătarea aia e aerul liber, şi nu vrea să deschidă ochii, aşteaptă o secundă, două, se lasă să trăiască o vreme rece şi diferită, vremea din afara puloverului, căzut în genunchi, şi-i minunat să stea aşa până ce-ncet, cu recunoştinţă, își întredeschide ochii descotorosiţi de balele albastre ale lânii de dinăuntru, își întredeschide ochii şi vede cele cinci unghii negre atârnate în aer ţintindu-i ochii, zvâcnind înainte de a-i sări în ochi, şi abia mai are vreme să coboare pleoapele şi să se azvârle îndărăt acoperindu-se cu mâna stângă care-i a lui, care-i tot ce-i mai rămâne ca să-l apere dinăuntrul mânecii, ca să smucească în sus gulerul puloverului şi balele albastre să-i învăluie din nou obrazul pe când se ridică de jos ca să fugă în altă parte, s-ajungă în sfârşit într-un loc fără mână şi fără pulover, unde să existe numai un aer asurzitor care să-l învăluie şi să-l însoţească şi să-l dezmierde şi douăsprezece etaje.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după „No se culpe a nadie” (din volumul „Final del juego” de Julio Cortázar, 1956)

Sursă foto aici

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Dominique Ilea

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter