Jurnal la babord

Nunta

Pentru Liza nu exista spectacol mai desăvârșit, mai integrator și mai exuberant decât o nuntă. Dacă îi părea rău de ceva pe lume, asta era pentru că nu avusese o duzină de copii, jumătate fete, jumătate băieți, ca să fi plănuit cel puțin douăsprezece nunți, cu neamul prăsit apoi spectaculos și cu un ciopor de nepoți care să nu-i fi îngăduit – la bătrânețe – să se uite pe geam cum plouă în grădină, sau cum trec prin fața casei cortegii spre cimitir. S-a mulțumit, deci, cu ce i-a dat Dumnezeu. Pe primul ei născut l-a însurat la puțin timp după ce acesta împlinise optsprezece ani. A apărut într-o seară cu o trăsură, însoțită de o fată subțire, cu buze și sprâncene groase, pe care i-o prezentă lui Andrei decretând, cu tonul ei apodictic, arborat întotdeauna când încheia o tranzacție:
— Ea-i Dunia și vreau să te însori cu ea!
Ce putea face bietul băiat, asuprit, ca toți cei de vârsta lui, de hormoni decât să se supună capriciilor materne, de vreme ce chiar tatăl său – ca să nu mai amintească și de Vania – renunțase de ani buni să li se împotrivească?

Cu prilejul faimosului episod al băii, Anton îndrăznise să-l întrebe pe Sava dacă avea vreo explicație pentru evoluția Lizei, de la fata fragilă și timidă din tren, la femeia năpraznică de mai târziu, care hotăra singură destinele familiei, ale rudelor și, dacă ar fi putut, chiar și pe ale vecinilor. Bătrânul oftă adânc și amar, iar când își ridică fruntea ca într-un reproș tăcut și îngândurat, și-i văzu ochii aproape inundați, din nou, de lacrimi, Anton înțelese că nu va avea niciodată parte de un răspuns, că așa îi fusese scris Lizei să i se întâmple, și renunță să-l mai iscodească pe bătrân.

Andrei se pomeni, așadar, în vârtejul pregătirilor de nuntă, prima pe care Liza o punea la cale în prelungirea fantasmelor pritocite în cei aproape douăzeci de ani câți trecuseră de la propriul ei măritiș. Acceptase atunci, fără să crâcnească, toate datinile complicate ale familiei, ca să fie pe placul nu atât al rudelor sale, cât al lui Sava, care nu avea pe nimeni în oraș. Acum, însă, renunțase la ascultatul în genunchi, în fața părinților, al „iertăciunii”, urmată de plânsul ipocrit – în opinia ei – al miresei și al mirelui, la recitarea plictisitoare a rânduielilor prevăzute în „conocărie” și la „jocul femeilor” împrejurul socrilor-mari, cu șipuri de vin în mână, dans care o călca pe nervi. Îi plăcea, însă, rânduiala „îndulcitului” prin care tinerii erau îmbiați cu pâine înmuiată în miere, urmată de pieptănatul miresei de către nună și legatul năframei, așa cum și-o legau nevestele, semn că femeia trebuie să fie legată de bărbatul ei toată viața, și la bine, și la rău. A urmat apoi discuția cu părinții fetei, vitregi în cazul de față, unde s-a cântărit zestrea pe care Liza a socotit-o destul de subțire și, desigur, masa mare, însoțită de taraful ce cuprindea, spre deplina satisfacție a soacrei mari, un acordeonist, un cobzar și un fluieraș.

Împrejurarea că, la scurt timp după nuntă, Liza începuse să-și otrăvească nora cu critici neîntrerupte și cicăleli nu mirase pe niciunul din bărbații familiei, și cu atât mai puțin pe servitorii curioși să vadă cât va dura supușenia tinerei femei. Primele luni trecură, însă, fără ca avalanșa de sfaturi ale soacrei să primeze în fața miraculoaselor semne ce veneau din pântecul ei, sau a celor auzite din ograda cu orătănii, din cotețele porcilor sau din staulul cu viței de care se îngrijea în fiecare dimineață. Doar că soacra nu se arăta decât rareori mulțumită, iar când se întâmpla să fie, scotea doar niște mârâituri. Iar când fetița a venit pe lume, Liza a înnebunit: o dădea pe mamă la o parte, să-i arate cum trebuia ținută micuța la țâță, cum trebuiau fierți morcoveii, cum trebuia înfășată, culcată și ferită de țânțari, și puțin a lipsit să nu se vâre chiar în patul tinerilor, pentru a se încredința că interdicțiile lehuziei nu erau încălcate. Și pentru că nici Andrei, neputincios și mut în fața vijelioasei lui mame, nu-i putea fi de mare ajutor, Dunia, nemaiputând să trăiască în realitatea impusă de mintea soacrei sale, își luă, într-o bună zi, lumea în cap și nimeni nu mai auzi de ea, în afara momentelor când Liza o pomenea în vreun blestem sau vreo înjurătură. Apoi, într-o bună zi, după o jumătate de secol, verișoara lui Anton se trezi în telefon cu vocea plânsă a unei femei care întreba de Liudmila, aceasta simțind fulgerător, și în chip cu totul nelămurit, că la capătul firului se afla cea pe care o așteptase o viață întreagă; și pentru că nu putu să rostească niciun cuvânt, izbucni în lacrimi asemănătoare celor din receptor, femeile simțind că se regăsiseră după ani de zile, dar și că întâlnirea lor în plâns avea să fie și ultima. Liudmila nu fusese în stare să-i explice lui Anton de ce refuzase să-și întâlnească mama, și chiar și atunci, când se străduia să lege câteva cuvinte, buza de sus îi tremura ușor și glasul îi stătea să i se frângă.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu