Citiri cu coada ochiului

„La commedia è finita!” Despre moda citatelor

a) Prolog

La urma urmelor, pasiunea citatelor nu este în sine nici bună, nici rea. Eseurile lui Montaigne, de exemplu, sînt pline de citate latinești și nimănui nu i-ar trece prin minte să-l blameze pe autor, ori să pună abundența citatelor pe seama dorinței filosofului de a simula astfel, printr-un material de împrumut, o activitate ideatică viguroasă și o absență de conținut vital autentic. Înainte de orice, Montaigne a fost un livresc. Prezintă viața prin cărți. Judecă oamenii după descrieri și portrete narative, nu se îndoiește de invențiile istoricilor. Merită să reflectăm (și) la acest aspect. Am făcut-o deja în Porunca lui rabbi Akiba (Polirom, 2006). O voi face (și) altădată.

Turnul în care scria (de fapt, sala în care se plimba și dicta unui secretar) era/u împodobit/e inițial cu 59 de inscripții. Pe unele le-a înlocuit. Cîteva l-au marcat definitiv. Acestea au rămas pînă la moartea lui. Cînd ridica ochii în tavan, filosoful dădea peste profunzimi din Martial, peste versete din Horațiu, peste propoziții din Sextus Empiricus, peste îndemnuri din Scripturi: „Nolite esse prudentes apud vosmetismos” (sf. Pavel: „nu vă credeți voi singuri înțelepți”), „Servare modum finemque tenere” (autor neidentificat: „păstrați măsura, observați limitele”), „Per omnia vanitas” (Eclesiastul: „în toate [nu descoperi decît] deșertăciune”) etc. Asta i-a fost pasiunea și, din cîte știu, nimeni nu i-a reproșat vreodată excesul de citate. De fapt, scopul lui inițial a fost să realizeze o chrestomatie sumar comentată, abia mai tîrziu s-a îndepărtat de autorități. Și nu-i putem reproșa erudiția dintr-un motiv evident: în pofida citatelor, Montaigne a fost un eseist foarte original. Gîndea întotdeauna cu/de capul lui, a avut și idei bizare (cu privire la femei și amor, de exemplu, nu-i bine să te căsătorești din dragoste, afirmă surprinzător într-un loc), deși nu ținea morțiș să fie un original: pentru el, citatele erau numai și numai un prilej de meditație și, de ce nu?, o vanitate de erudit la mîna a doua. Nu și-a făcut chip cioplit din ele.

Așa și trebuie să fie. Să cităm doar ceea ce ne face și ne ajută să gîndim. Altfel, citatul nu are nici un rost. Nu produce nici o lumină. Am întîlnit cîndva oameni în toată firea care își rezervau timp pentru a învăța pe de rost citate (aveau antologii special pregătite), îndeosebi înainte de reuniunile publice (înainte de o conferință, de un simpozion, înaintea unui congres mondial etc.). Unii dintre ei memorau anecdote, viețile sfinților metafizicii. Nu poți conversa erudit (și nici nu ești om întreg) dacă nu poți reproduce, la momentul culminant, o înțelepciune de-a gata, un enunț opac, un amănunt extravagant.

Am audiat demult un profesor (figură publică o vreme, senator, stîlp de cafenea, un om altminteri subțire) care vorbea exclusiv în citate. Este și ăsta un talent. Avea o memorie de actor, un repertoriu vast, o paideia. Recita pagini întregi din Giordano Bruno, din Pico della Mirandola, din Voltaire. „Prelegerile” sale, extrem de bizare (nu mai văzusem așa ceva până la el și nici n-aveam să mai văd, l-am ascultat în anul II de facultate, prima dată am izbucnit într-un rîs involuntar, convulsiv, mi-a fost greu să-l reprim, riscam exmatricularea), aveau haz, dar n-aveau miez. Omul era pitoresc și superficial. N-am aflat niciodată ce păreri își făcuse despre lume, despre viață, despre îngeri, despre Marsilio Ficino, despre el însuși. Cred că nu avea, în definitiv, nici una. Memorase, cu siguranță, prea multă înțelepciune tipărită, căpătase prea multă siguranță, era plin de certitudini, mintea lui nu se mai putea urni din loc. Vorba lui Emerson: „viața lui devenise un lung citat”. Profesorul a murit pe cînd eram în Grecia, sub Akropolis. Mi-a părut rău că n-am putut să-l petrec la groapă, pășind elegiac și mecanic laolaltă cu discipolii neconsolați.

Cînd și-a dat sufletul, zic gurile rele (sau pioase), a oferit asistenței un ultim citat, un suspin din Ruggero Leoncavallo (1857-1919), Pagliacci II, final, în deplin acord cu momentul: La commedia è finita! Doar în acest chip poți păși liniștit în cer, numai așa poți începe o viață cu totul nouă, una vita nuova.

b) Epilog

Trec la un caz diferit. Am citit, nu de mult, scrisoarea lui Oscar Wilde, publicată de prietenul său, Richard Ross, în 1905, după moartea scriitorului, sub titlul De profundis. În temnița din Reading, Wilde avea dreptul să scrie o pagină pe zi și să citească două-trei ore (a parcurs acolo Divina Commedia cu dicționarul). A redactat astfel scrisoarea către fostul lui amant – lordul Alfred Bruce Douglas (zis Bosie) – între lunile ianuarie și martie 1897. Am ales din epistolă un singur pasaj cu privire la citate, citări și alterări. Să-l citim, deci (Wilde, 2014: 117):

„E tragic cît de puțini oameni ajung la sufletele lor înainte de moarte… Majoritatea oamenilor sînt altcineva. Gîndurile lor sînt opiniile altcuiva, viața lor este o imitație, pasiunile lor un citat”. Și în engleză, întreg pasajul: „It is tragic how few people ever ‘possess their souls’ before they die. ‘Nothing is more rare in any man’, says Emerson, ‘than an act of his own.’ It is quite true. Most people are other people. Their thoughts are some one else’s opinions, their lives a mimicry, their passions a quotation”.

Aș mai spune ceva. Vechiul îndemn de a fi tu însuți – în toate împrejurările existenței – nu se referă doar la obiceiul re-citărilor. Se referă la viața însăși, e preferabil s-o trăiești pe a ta.

Dar asta se cuvine să rămînă doar între noi.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu