Copilăria-mi trece ca săgeata albastră.
Asta am simțit cînd am citit despre moartea lui Mihai Constantinescu. Credeam că e de-o vîrstă cu părinții mei, dar fusese de fapt membrul unei generații mai tinere, a generației de aur a anilor ’70 -’80, cu Margareta Pâslaru, Corina Chiriac, Angela Similea, Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu și alții.
El era cumva aparte. Cu vocea lui de tenor, cu părul lui lung, mult mai puțin viril decît Andreescu sau Constantiniu, făcea figură de periferic care a ajuns în centru – mai ales în acea Epocă de Aur, în care toți bărbații erau la fel. După 1989, mă uitam cu tristețe la emisiunile de maidan în care era invitat și în care îi plăcea să fie invitat. Oameni suntem, toți avem vanitățile noastre derizorii.
Și-acum a murit. Sincer vorbind, nu credeam că o să moară vreodată. Mă gîndeam că, așa cum Epoca de Aur o să fie mereu pe retina mea cu autobuzele gri, cu cozile interminabile, cu atmosfera ternă și apăsătoare, și ei, Marina Voica, Aura Urziceanu, Stela Enache și toți ceilalți vor fi acolo mereu.
Dar de fapt nu e nicio contradicție aici. Tot așa cum va fi acolo mereu și Karel Gott, starul comunismului ceh decedat și el anul acesta, așa va avea loc și Mihai Constantinescu, legenda copilăriei mele, membrul trioului de aur alcătuit de el împreună cu Olimpia Panciu și Marius Țeicu. Tot așa cum vor fi acolo „Pistruiatul” și „Toate pînzele sus”, broscuța și Piedone. Și totuși, totuși, este trist în lume.
Lasă un răspuns