M-am întrebat adesea, în ultima vreme, odată cu explozia tehnologiei și a mediilor online, dacă literatura mai poate să-și păstreze – în mediul virtual, în noua oralitate a vlogurilor, în sfârșit, în scrisul pe computer sau pe telefon etc. – vechiul ei specific (definit/valorizat în modernismul secolului XX) – care însemna un tip de scriitură, de frazare, de stil, de limbaj. Flaubert voia să scrie o carte despre nimic, important era modul în care o scria, și a rămas celebru pentru stilistica lui, pentru cele trei adjective calificative (ce asigurau un ritm), pentru continua rescriere și cizelare a frazelor etc. Astăzi așa ceva pare imposibil – într-o epocă-turnantă, de schimbare radicală de paradigmă, în care literatura se definește mai degrabă prin latura ei politică decît prin cea estetică și formală. Mediile online afectează, fără îndoială, materialitatea scriiturii (doar sunt medii virtuale!), densitatea limbajului, savoarea stilistică – tot ceea ce făcea, pentru cunoscători, farmecul rafinat al literaturii. Și totuși.
Scriitorul Cătălin Pavel – care e, în același timp, arheolog de meserie și un cunoscut eseist (citez numai volumul „Arheologia iubirii”, apărut la Ed. Humanitas, poate cel mai cunoscut al său), dar și poet – e un exemplu inedit în peisajul nostru literar, fiindcă practică o literatură făcută cu stil, cu certe și evidente modele livrești, dar în același timp cu o tematică extrem de actuală, de-a dreptul politică. Am în vedere, desigur, cel mai recent roman al său, „Toate greșelile care se pot face” (Ed. Humanitas, 2022), poate cel mai bun roman al său de până acum (a mai publicat deja patru romane, între care „Chihlimbar”, Polirom, 2017), un roman sofisticat, stratificat (cu un titlu ivănescian, aș zice), care îmbină atenția pentru scriitură cu tematica actuală (e o distopie ecologică). Un roman dens, cu fraze lungi, analitice (proustiene sau, dacă vreți, cu ecouri din proza românească interbelică de tip Camil Petrescu sau Anton Holban; dar și din livrescul, flaubertianul Radu Petrescu, cu al său roman „Matei Iliescu”, dar și din poetul Mircea Ivănescu), pigmentat însă de o intrigă distopică – distrugerea sistematică a copacilor ca formă politică de control asupra societății și individului. Iar aici referințele la distopiile dezumanizante à la Camus („Ciuma”) și Ionesco („Rinocerii”) sunt obligatorii, pentru a nu mai pune la socoteală trimiterea explicită la falansterul nedelcian din „Tratament fabulatoriu” (romanul lui Mircea Nedelciu publicat în plină dictatură comunistă) – protagonistul cărții se refugiază, la un moment dat, într-o „stație meteo” părăsită din pădure. Cum se vede, un roman doldora de referințe livrești, între care se mișcă, însă, cu grație.
Protagonistul cărții, Radu Grinda, e cel care strânge toate firele narative, distincte, ale romanului: naratorul prezintă evenimentele, cel mai adesea, din perspectiva personajului, împrumutând atitudinea (auto)ironică a celui din urmă, care temperează drama, tensiunea emoțională. Fiindcă haloul livresc și vocea auctorială adesea de o ironie soft, aproape tandră, îmbracă dezamăgirea amoroasă a protagonistului și distopia ecologică – cele două paliere importante ale cărții – într-o haină (încă) umană, le fac suportabile. La începutul romanului, îl găsim pe Radu Grinda angajat la compania OKDBR (deținută de austrieci), la București, unde lucrează ca interpret pe engleză (e vorba de o companie internațională de interpretariat). Dincolo de jobul făcut de nevoie, în regim de corporație, Grinda trăiește o dramă amoroasă, aflându-se într-un lung și dureros proces de despărțire de femeia iubită, Carmen Ottomanyi, iubita din liceu și facultate, pe care o reîntâlnise recent, redescoperind vechea pasiune (Carmen e însoțită de fetița ei, Argiro, și divorțată de soțul grec).
Prima parte a cărții ne oferă – la modul proustian – analiza fină și minuțioasă a acestei iubiri care se stinge treptat în conștiința lui Grinda, așa cum se stinsese, consumată de gelozie, iubirea lui Swann pentru Odette. Iată câteva secvențe: „Când plecase, Carmen îl atinsese iar, ca să nu plece fără speranță, iar asta îl făcu praf. Ar fi putut rezista altminteri, dacă ar fi renunțat la speranță, dar prezența unei fărâme de speranță îi făcea îndârjirea praf, or îndârjirea era cea care făcea totuși viața suportabilă”. Sau, mult mai dur, felul în care iubirea se putea transforma în opusul ei, în ură: „Dar era și mai umilitor să fii retoric, să trebuiască să găsești introduceri când vorbeai cu femeia care fusese totul pentru tine. Femeia a cărei ură o simțeai acum. Nu era numai ura în care – în mod absolut incredibil, orice s-ar zice – se transformase dragostea aia, se mai vedea în ochii ei și neputința de a se împotrivi urii care o paraliza, pe care poate n-o înțelegea nici ea prea bine, dar ura îi pusese o gheară în gât și n-o mai lăsa să facă decât ceea ce îi cerea ea”.
Cazuistica amoroasă, în această primă parte, este, în cele din urmă, și o problemă de limbaj – de analiză a sentimentului și de comunicare cu celălalt, cu femeia iubită. Or însăși meseria lui Grinda pune pe tapet problema limbajului, a traducerii, a comunicării interumane: în căștile sale, Radu Grinda traduce pentru români din străinătate, unii dintre ei aflați în situații-limită, de boală și moarte. Limbajul, vocea umană sunt – în acest roman care va lua în curând o turnură distopică, dezumanizantă – o marcă esențială a umanității, alături de sentimentul iubirii: „Vocile astea – reflectează Grinda –, una peste alta la nesfârșit, erau țesătura acestei lumi”. În acest context, pierderea vocii – un soi de maladie de care încep să sufere cei care lucrează la OKDBR, care îl afectează inițial pe Grinda, iar într-un final și pe Malù, cea de-a doua iubire a protagonistului (cum vom vedea) – înseamnă pierderea legăturii și a comunicării cu celălalt, pierderea – cu un cuvânt drag scriitorului, recurent în text – solidarității umane: pentru Grinda, iubirea însăși reprezintă, dincolo de atracția erotică, o formă de comuniune și solidaritate. Alegoria pierderii vocii are, de altfel, în roman, și un corespondent mitologic – tăblița lui Mursilis, regele hitit care-și pierduse vocea – un document pe care liceanul Grinda îl analizase, pe vremuri, cu Uivărășeanu, profesorul de geniu și mentorul său din liceu (există, în carte, și acest palier hermeneutic, cu citate din diverse interpretări în limbi străine ale tăbliței antice).
Roman complex și sofisticat, „Toate greșelile care se pot face” este, cred, cel mai bun roman al lui Cătălin Pavel de până acum – și unul dintre cele mai bune romane apărute în 2022 –, un dublu roman: roman al iubirii și roman distopic (paginile „falansterului” de la Neumir sunt excelente, amintind de Mircea Nedelciu!), două paliere care se reunesc, în cele din urmă, într-o temă comună, aceea a condiției umane. Fiindcă fără iubire, fără comunicare („vocea” umană) și solidaritate (vezi trădarea), dar și fără copaci (catastrofa ecologică), omenirea nu poate, la drept vorbind, exista.
Când iubirea dispare e ca și cum umanitatea însăși e pusă în pericol. Dezamăgirea amoroasă face loc distopiei ecologice: în București, și în genere în toate orașele, încep să fie tăiați sistematic copacii, și înlocuiți cu copaci de plastic. E evocată inițial firma Astiplast, care produce copaci de plastic – la Ivirești, undeva lângă București, liziera pădurii e distrusă și înlocuită cu șiruri de copaci de plastic –, dar treptat apar noi generații de copaci artificiali, din diverse materiale (ciment, bronz, electrici). Distopia ia proporții teribile, infernale: imaginați-vă Parcul Cișmigiu, cu toți copacii smulși din rădăcini, și gropile păstrate ca mărturie. Sau pădurile cu copaci de plastic. Sau capitala, pe caniculă și încălzire globală, mirosind a plastic încins (și oamenii dezvoltând o formă nouă de astm). Disperat în iubire, Grinda pleacă la Neumir, una dintre așa-numitele colonii – centre de rezistență împotriva distrugerii copacilor, acolo unde se organizează (internațional) rezistența împotriva controlului politic al deforestării. Urmează o întreagă aventură a replantărilor clandestine pe dealuri și în păduri, încheiată cu revelația că nici aceste grupuri de rezistență nu sunt ceea ce par, controlate fiind din umbră tot de oamenii sistemului (Moroi, șeful coloniei de la Neumir, se arată a fi complice cu aceștia din urmă). Dezamăgit a doua oară și de-a dreptul înfricoșat (colonia e, de fapt, o dictatură în mic!), Grinda evadează de la Neumir și se refugiază la o stație meteo abandonată din pădure. Aici o va întâlni pe Malù, evadată și ea dintr-o altă colonie, de la Comana, tânăra de care-l va lega o iubire de-a dreptul paradisiacă, în afara „istoriei” (cum spune naratorul) și dincolo de cuvinte, de o inocență naturală à la „Paul et Virginie”, celebrul roman de secol XVIII al lui Bernardin de Saint-Pierre: „Dintr-odată Grinda își dădu seama cât era de fericit și se apropie de Malù, care își dădu seama imediat că el voia s-o îmbrățișeze și puse cartea cu grijă la o parte exact la timp ca brațele lui să o găsească pregătită. Dar Grinda n-o putu ține așa mult timp, pentru că acum dorea s-o privească, iar ea îi oferi ochii ei fără nici un fel de rezervă, ochi în care pe el îl topea nu frumusețea, ci un fel de răbdare de a cărei nesfârșită întindere în timp îți dădeai seama încă din prima secundă. (…) Sigur, și frumusețea, dar nu ea în sine, ci temeinicia ei, temeinicia acelei fragilități. Ce naiba putea să însemne asta? Însemna că această poartă nu se va închide niciodată, indiferent de cât vom munci, de cât vom suferi, de cât vom îmbătrâni. O să poți oricând intra aici, iar aici va exista întotdeauna un crâmpei dintr-o iubire ca în copilărie. Grinda nu-și dădea seama de ce muțenia și lentoarea asta nu îl îngrijorau, ci, din contră, erau cele care îl înfășurau în iubire ca pe o mumie care-și atinsese toate scopurile în viață”. Dar, tot ca la scriitorul francez, această iubire utopică, paradisiacă, se dovedește, în cele din urmă, imposibilă (atinsă de… suspiciune), la fel ca iluzia libertății într-o lume din ce în ce mai controlată – și mă opresc aici cu detaliile, lăsându-i cititorului/cititoarei ocazia de a le descoperi pe cont propriu.
Și totuși, nu disperarea este mesajul acestei cărți, ci dimpotrivă, speranța. Chiar dacă Grinda eșuează în iubire de două ori, chiar dacă grupurile de rezistență la deforestare par să fie anihilate de însuși sistemul represiv, chiar dacă protagonistul se refugiază adesea în propriul trecut de teama unui viitor înspăimântător – în ciuda tuturor acestor lucruri, există o speranță: ea vine dinspre copii, dinspre noile generații, care – în numele acestei inocențe (încă) incoruptibile – creează noile zone de rezistență: Argiro (fetița lui Carmen, de care Grinda rămâne atașat), prietenul ei și alți copii ca ei plantează copaci vii, clandestin, pe locul foștilor copaci de plastic de la Ivirești și aiurea.
Roman complex și sofisticat, „Toate greșelile care se pot face” este, cred, cel mai bun roman al lui Cătălin Pavel de până acum – și unul dintre cele mai bune romane apărute în 2022 –, un dublu roman: roman al iubirii și roman distopic (paginile „falansterului” de la Neumir sunt excelente, amintind de Mircea Nedelciu!), două paliere care se reunesc, în cele din urmă, într-o temă comună, aceea a condiției umane. Fiindcă fără iubire, fără comunicare („vocea” umană) și solidaritate (vezi trădarea), dar și fără copaci (catastrofa ecologică), omenirea nu poate, la drept vorbind, exista.
Cătălin Pavel, „Toate greșelile care se pot face”, Editura Humanitas, București, 2022
Scrie un comentariu