Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Lucia Eniu.
Sisif
Lucia Eniu
În josul Uliței, spre cimitir, acolo locuiește, domne, familia Pietrosu. Da. De vreo câțiva ani, să tot fie vreo zece, unșpe. Păi câți să fie? Cam vreo cinci la număr, dacă-l punem la socoteală și pe bătrânu’ Stănilă, căruia nimeni nu-i mai știe vârsta, să tot aibă spre nouăzeci și. E un omuleț simpatic, ai spune, cu păr destul pe cap pentru anii pe care-i cară în spatele gârbovit. Are o voce de soprană și n-o spun eu, să ziceți că sunt rău, o spune toată Ulița, de sus până jos. Când o strigă pe noră-sa, pe Zorița, puțin mai verde decât el, dar trecută și ea, vai de cocul ei turtit, zici că a început sezonul filarmonicii la periferie. În rest, ce să zic, normali și ei, Pietroșii, ca noi toți, Mituleștii. Așa ne zice lumea în cartier. Noi suntem, cică, ultima redută, suntem un fel de vameși, căci, dincolo de Ulița Mitului, se întinde câmpia, apoi se dantelează dealurile cu văi adânci și, undeva, destul de departe, se ițește și un corn de munte. Chiar așa arată, nu? Ce ziceți? Vedeți? De asta. De altfel, chiar așa i se și zice pe-aici. Muntele Cornului. Da.
Frumoasă adunătură, ce să zic, noi aștia, Mituleștii. Unu și unu. Fiecare cu ale lui. Și toți, cu ale noastre. Pe Sisif? Cum adică cum să-l recunoști? Păi n-ai cum să-l ratezi, dacă te rătăcești pe aici. Dacă nu-l vezi, îl auzi. N-ai cum altfel. Naaa. E ca trâmbița plutonului, ascultă ce-ți spun. Ca o trâmbiță, domne. Doar că n-are vocea de soprană a lui bunu-său. Na, nici pe departe. Vocea lui Sisif este spartă, de parcă atunci când a ieșit din apa stătută în care zăcuse nouă luni i-ar fi strâns cineva degetele într-o ușă. A țipat și atunci, mai povestește pe la câte o bârfă de seară țața Lena, moașă cu state, acum la pensie de stat, dar tot activă pe Uliță, la nevoie. Țipă și acum, cât îl ține gura fără dinți, că n-a apucat încă să-i puie la loc. Păi abia i-a pierdut, să tot fie vreo două luni, într-o încăierare de zile mari, la barul din susul Uliței. Da. Și de atunci, pe lângă țipătul bine știut, mai scoate și un șuierat prelung. Stai să-l auzi și-o să-mi dai dreptate. Ce mai, când vorbesc bătrânul și nepotul în casa Pietroșilor, Ulița e ca electrocutată. Stai la masă, rămâi cu bucatele în gură și cu ochii mari. Dormi? Doamne ferește, să te prindă dormind! Încolo, oameni normali, domne, ca noi toți ăștia de pe aici.
Îl cunoașteți, să înțeleg. Nu? Cum cu ce se ocupă? Păi e pietrar. Da, da, nu-i nicio glumă. Ce-are, n-are nimic de-a face aia cu aialaltă. Îi plac pietrele de când era mic. Le aduna de peste tot și le ducea în curte. Tat-su, nea Alioșa, cum l-au poreclit vecinii, întreabă-mă de ce, că nu știu, că pe el îl cheamă Mircea, le arunca peste gard. Le adunau ăștia cu gunoiu’, le aruncau pe grămada aia din susul Uliței, frumoasă grămada, ce mai, nu știu să fie alta așa de mare și de bogată ca asta. Sisif le aducea iar în curte, ba mai băga câte una mai de preț și în casă, tat-su le arunca iar în grămada de gunoi, gunoierii își făceau și ei treaba, și uite așa, circuitu’ era circuit, totul mergea strună. Sisif își făcuse obicei din a sparge pietre, suna goarna din gâtlej ori de câte ori descoperea vreun firicel colorat prin țesătura sură a pietrei, o întorcea pe toate părțile, o mai cioplea cu câte o lovitură de ciocan pe ici, pe colo, apoi le lăsa pe prispă, la vedere, ca la muzeu. Dar cel mai mult și mai mult îi plăcea să rostogolească pietre din sus, de pe dealu’ Morii. Ajungea cu greu acolo, că-i destul de abrupt, ca să nu mai vorbim de câinii nimănui și ai tuturor, hrăniți cu oase și schilodiți mai tot timpul când se încumetau să coboare pe Uliță. Aveau gospodinele ac de blănurile lor prăfuite. Schelălăiau câinii cât era ziua de lungă. Asta era în vremea copilăriei noastre. Mai apoi, ce s-or fi gândit ăștia de la primărie, ia să facem noi un adăpost pentru animalele astea, nu de alta, da’ de omorât nu avem cum să, că ne arată iubitorii cu degetele, ne-or mai amenda si ăștia, străinii, ia, așadar, să le facem un loc pe deal. Cum pe deal, domne, se înverșunase Todose, vecinul nostru. Păi acolo am porumb, livadă, ce dracu! Câini îmi lipsesc? Lasă, nea Todose, zâmbise strâmb primarul, te-om ajuta noi cumva. Și se ținuse de cuvânt. Avea și cum, căci se știa că, în tot orașul, vreo douăzeci de apartamente erau goale, da’ închise. Cheile le ținea dom’ primar. Păi te joci, aruncase printre dinți tata, veșnicul revoltat. Câinii aveau și ei apartament pe deal, o îngrăditură cu niște adăposturi prost croite, dar bune să-i țină departe de ulițele periferiei. Pe-acolo își făcea veacul Sisif al nostru, și în adolescență, și mai pe urmă, după ce se întorsese din armată. Suia dealul pieptiș, ducea câte un pietroi și-i dădea drumul, trâmbițând cât îl țineau plămânii și, pe noi, urechile.
După ce s-a așezat și el la casa lui, adică în șura din spatele casei părintești, vopsită și dichisită în culori neon, cum îi stă bine unei locuințe de periferie, cu covoare pe pereți, răpiri din seraiuri, flori de plastic și bibelouri de tot soiul, de la balerine până la pești și mâțe, Sisif și-a luat o soață, Mera îi zice, și s-au binecuvântat unul pe altul și ei amândoi pe noi, Mituleștii, cu trei suflete cu capete turtite, de un blond șters și cu ochi străvezii. Tot primarul, domne, om cu suflet mare, l-a angajat la pietrăria de la poalele dealului Strâmb, de cealaltă parte a orașului. Acolo îl găsiți, domnule dragă. La bună vedere. Iaca, așa cu Sisif. O pată de culoare și el, pe obrazul Uliței. Strașnică pată, pe onoarea mea!
Lucia Eniu este profesoară de limba franceză și italiană, scrie versuri și proză. A publicat în revistele „Apostrof”, „Ficțiunea”, „Francopolis”, „Leviathan”, „LiterNautica”, „Mezomorf”, „Planeta Babel”, „Rexpublica”, „Scriptor”. A publicat, de asemenea, romanul „Păpușarnița”, Editura Leviathan, București, 2024, „Regate din hârtie sau Călătoriile lui Marc Lemonde”, Ed. Danaster, Iași, 2021, „Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde”, Editions Le Lys bleu, Paris, 2023, și apare în antologiile Editurii Biscara, 2023-2025. A tradus în limba franceză romanul „Un nume pe nisip/ Un nom sur le sable” de Christian Tămaș, Ed. Ars Longa, Iași, 2021. A obținut Premiul Editurii Biscara, „Polaris”, cu „Păpușarnița”; Premiul concursului „Omul asimptomatic”, UBB Cluj, cu „Sisif”; Premiul I Qpoem – Poezii pentru copii; Premiul I la concursul „Plumes des Monts d’Or”, Franța, Section langue maternelle étrangère, 2016.
Sumar Literomania nr. 394 (2026)
Scrie un comentariu