Flash fiction stories Nr. 193

Flash fiction stories – martie 2021 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Întâia ninsoare
Viorel Prodan
                                                                                                  

Deși ar fi trebuit să fie o dimineață obișnuită a unei toamne timpurii, în cartierul de turnuri înalte, de sute și cenușii turnuri înalte, cu siguranță, cei șapte oameni strânși la coadă, în fața magazinului lor de cartier, erau mai degrabă surprinși de faptul că acesta era închis la ora aceea a dimineții, decât de frigul năpraznic și neașteptat ce se lăsase peste oraș, peste clădirile deprimante, peste bulevardul larg și învălmășit de oameni tăcuți și grăbiți, de mașini trecând în viteză înspre și dinspre dorințele șoferilor lor, frânând precipitat, fără să claxoneze, sau să amenințe, în fața femeii ce traversa impasibilă cele opt benzi aglomerate ale bulevardului, de parcă trecea printr-un câmp pustiu, printr-un parc abandonat sau printr-o piață largă, din care plecaseră toți oamenii, toți porumbeii, toate ființele, purtându-și impasibilitatea așa cum îți porți o țigară după ureche sau un ceas banal, pășind, de fapt plutind în pantofi cu toc înalt, de un alb sfidător, pe bordura înaltă a trotuarului, atât de silențios, atât de încet, de parcă o felină strecura pașii aceia, și nu o femeie cu picioare lungi, cu un fulgarin colorat, dar nu orice fel de culoare, ci acea culoare care te făcea să te gândești la voluptate, sau la grație sau la contrast, mai exact la contrastul cu tot ceea ce era în jurul lui: clădiri, bulevard, automobile și ființe atât de înfrigurate, atât de înstrăinate, sau contrastul cu ceea ce acoperea, într-un fel mai degrabă neglijent: pielea albă a picioarelor cu genunchi ascuțiți, cu mai alba piele a pieptului pe care îl dezvăluia îndeajuns încât cele șapte persoane ce stăteau la coadă în fața magazinului, încă închis, să-l considere un piept fără teamă, un piept pe care, mai degrabă decât marginile fine ale fulgarinului, îl ascundeau cele câteva fire castanii, desprinse dintr-un coc ce, poate, de cu seară fusese bine prins și elegant, la fel ca machiajul, sau mai bine zis urmele machiajului ce trebuia să fi fost făcut de un artist la fel de desăvârșit ca cel ce prinsese în șuvițe meșteșugite părul des, cârlionțat, maeștrii ce munciră mai degrabă de dragul artei, al meseriei lor decât de nevoia de a dichisi acel chip, care nu avea nevoie de nici un ajutor, sau sprijin, dimpotrivă, era un chip fără cusur, poate puțin prea crud, ce lăsa impresia că el era ajutorul după care tânjea orașul și fațadele lui, camionetele oprite pe bulevard, muncitorii ce se dădeau la o parte, privindu-l hoțește, până când femeia, fără să-și miște buzele pline, fără să clipească din ochii mari, fără vreun freamăt în pomeții pronunțați, se așeză la coada celor șapte de parcă numai pentru aceea plutise din invizibilitatea cenușie, printre șirurile de turnuri opace, tăiase largile benzi ale bulevardului, oprind  tramvaie, autobuze, funcționari, ce-și găsiră timp în graba lor să încremenească, să arunce o privire, o ocheadă, să o vadă levitând acolo în linie, tăcută, cu respirația transformată în vapori de iarnă, făcându-i să creadă că își aștepta, nepăsătoare, rândul în fața magazinului închis dintr-un motiv neștiut de nimeni, plimbându-și încet ochii de la oameni la obiecte, de la obiecte la oameni de parcă nu ar fi nici o diferență, de parcă ea ar fi singurul om printre obiecte sau singurul obiect printre oameni, cerând, fără vreun un cuvânt, ori vreun gest, o țigară unuia dintre cei șapte, poate nu neapărat celui care fuma, sau nu numai lui, luând-o gata aprinsă cu degetele ei lungi, subțiri, cu unghii vopsite în alb, un asemenea alb de parcă era extras din pielea pantofilor, lăsând impresia că unghiile și pantofii erau singurele lucruri proaspete, singurele lucruri care începuseră în dimineața aceea, în care părea că nu se mai grăbește nimeni, în care tot ce mai conta era felul în care femeia aceea fuma, cu gesturi lungi, neglijente, sau mai degrabă adormite, trimițînd fumul spre balcoanele clădirilor, spre cerul înghețat, urmărindu-l apoi, privind spre nicăieri, tresărind doar, sau nici măcar, atunci când storurile de oțel ale magazinului se ridicară zgomotos, ca un semnal că se repară un neajuns, că se revine la normal.

Și singurul lucru ce ar fi părut normal, poate nu numai celor șapte, ci chiar și zecilor de trecători, sutelor de mașini, miilor de turnuri, ar fi fost ca ei să se tragă la o parte, ca o invitație, de fapt o rugăminte, lăsând-o să intre prima, de parcă storurile acelea s-au deschis doar pentru ea, deși ei erau aceia care își cumpărau traiul din acel magazin, de ani, de vieți, și poate de aceea, cu siguranță de aceea, când ea își dădu jos fulgarinul, lăsându-l în brațele unuia dintre cei șapte, sau în toate brațele lor, se trăseseră lângă perete, lăsând-o să treacă, ștergând în urma ei toate mirosurile acelea atât de vechi, atât de banale, stătute, încât nimeni nu le mai simțea, mirosuri de gin, tutun, cauciucuri, frunze moarte, betoane, deodorante și parfumuri ieftine, umplând golul cu izuri ușoare de nori, iarbă, lemn, munte și ploi, rotunjindu-le flămând nările, în timp ce o urmăreau cum, de fapt, ea nu intra în magazin, ci, cu pașii lungi și naturali, fără grabă, se îndepărta, se așternea, în depărtările orașului, periind cu degetele lungi tencuiala scorojită și gri a clădirilor, colorând-o în albul ei cosmic, odată cu trotuarele aglomerate de elevi și telefoane inteligente, cu bulevardele înțesate de mașini electrice, cu turnurile împodobite cu larma antenelor înalte, eliberându-i pe toți și pe toate de acea încordare, acea așteptare atât de intensă, de copleșitoare, de parcă se născuse odată cu pământul, cu viața însăși, deși durase cât un freamăt, un tresărit, doar cât o curiozitate trecătoare.

Iedera diavolului
Bogdan Perțache

 

– Nu se mai poate-așa!

– Doamnă, doamnă, vă rog!

– Vă plătesc degeaba!

– Vă asigur că…

– Vreau un fir până la etajul doi, și să-mi montezi priza de internet și telefon fix acolo, o să-mi mut biroul în dormitorul de sus!

Am încurcat-o! Îl omor pe dispecer că m-a trimis la service-ul ăsta! Singura rezolvare ar fi să trag un cablu exterior. Mă uit eu chiorâș la tavanele înalte, apoi mintea îmi fuge la zăpada de-afară, și bate un vânt înghețat! Mi-e groază că trebuie să car mizeria aia de scară lungă. „Ehe, cațără-te pe ea, Ioane, dă găuri în zidărie, prinde firu’, izolează… ”

– Nu se poate, pierdeți uai-fai-ul bun din sufragerie! Dar am altă soluție!

În interior căldurică, o jăvruță simpatică mi se încurcă printre picioare, îmi fac de lucru o oră și mut modemul din beci la parter, e mai bun semnalul, da’ cocoana cam strâmbă din nas, tot nu-i mulțumită sută’n sută.

Din capul scării interioare, chiar de pe stâlpișorul balustradei, îmi face cu ochiul un ghiveci măricel cu iedera diavolului sau planta telefon, cum i se mai zice. Într-un clasament al plantelor care purifică aerul din casă, iedera asta e printre primele cinci, dar eu n-o am. Învățat de bunică-mea că, dacă vrei să se „prindă”, butașul trebuie să fie furat, o trimit pe stăpâna casei să-mi aducă un pahar cu apă și iute, fără să gândesc prea mult, înhaț o rămurică, o ciupesc strașnic și trag tare.

Să fie de vină faptul că ieri mi-am tăiat unghiile? Să fie necuratul din vie? Nu mai contează. Tragedie, într-o secundă, ghiveciul e țăndări pe jos și a speriat cățelul, care fuge chelălăind.

Cocoana vine repede cu Bubico-n în brațe, vede dezastrul și mă privește mustrător.

Brusc preocupat de satisfacția integrală a clientului, întreb senin:

– Și în ce dormitor de la etaj ziceați că vreți priza aia de internet?

Sumar Literomania nr. 193

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: