Pseudo-zen la orizontală

Octavian Perpelea face un experiment interesant în „Noaptea Sfântului Alcoolemeu”, o antologie cu biografiile autorilor fanteziste, un volum de haiku-uri rebele, în care fentează schema consacrată de 5-7-5 cuvinte, rămânând fidel doar formației de trei versuri.

Pe coperta a IV-a, Bogdan-Alexandru Stănescu așază acest experiment „într-o tradiție (secundară, manieristă, absconsă) cu rădăcini adânc înfipte în solul literaturii universale, de la invențiile lui Bolaño din «Literatura nazistă în America» la Pierre Menard al lui Borges și, coborând până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, la fanteziile mai puțin cunoscutului Marcel Schwob.”

Numele protagoniștilor selectați în antologie, sau ale celor din anturajul, biografiile lor, au sonorități din lumea literară românească: Theodore Chassis, Dinissos, Papaperpelis, Ionuț Es. Chiva. Doar Claudiu Komartin scapă cu numele curat, neatins. Această rețea culturală ficțională ar putea fi citită într-o cheie satirică a societății literare românești actuale, o cheie mai ușoară decât aceea din „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, de exemplu.

Micile poeme sunt stoarse de metafizică, verticalitatea lipsește cu desăvârșire, dar au har, filtrate migălos prin sita esteticii urâtului produc emoție pură („lumina lunii/ făcând să strălucească chiar și acest/ excrement de hienă”).

Acolo unde domnește sărăcia nu încape poezie, doar logică nemiloasă, cinică, și o filozofie a burții, peștișorul de aur este dat de tată ca hrană copiilor înfometați, nu este aruncat înapoi în valuri, canonic: „am prins peștișorul de aur/ dar n-am vrut să aud gargara lui ieftină/ acum e în farfuria copiilor”. E o copilărie contaminată, viciată: oamenii de zăpadă au ochi din capace de bere, putreziciune și lângă râsetele copiilor („circul/ vuiește de râsetele copiilor/ lângă el o vrăbiuță putrezită”)

Viața ca și moartea, ininteligibilă, e absurdă în poem, dar și în moartea presupusului autor, Ingvar Finnbogason, „care se sinucide de 1 aprilie, lăsând pe noptieră un bilet de adio, însă, din cauza scrisului ilizibil nu a înțeles nimeni ce a vrut să spună: un uriaș cârd de ciori/ spre groapa de gunoi a orașului/ eu încotro?”.

Emoția poeziei primăverii se sufocă în reacții și efecte fiziologice: „în livada cu cireși înfloriți/ singurul vânt care se aude/ este al meu” sau: „intoxicație cu sushi/ expirat și sake contrafăcut/ înfloresc ghioceii”. Când cauți acul în carul cu fân, găsești și singurele clasice, umaniste poeme: „primăvara: totul înverzește, îmi apar primele fire/albe”, sau „iarna: cerșetorului orb/ vrăbiuțele îi lasă de sus/ firimituri”, atribuite unui pseudo-poet japonez, care amesteca alchimist „două substanțe aparent ireconciliabile: delicatețea și brutalitatea”.

Octavian Perpelea stăpânește cu talent această poezie comprimată și încărcată de sugestie, un exercițiu nu foarte ușor și nu la îndemâna oricui, înnobilat și de subtila și atât de râvnita inspirație. De ce a ales calea experimentului? Ca să pună în valoare haiku-ul, să-l resusciteze, deși cota lui la bursa literară de azi este destul de scăzută.