Cartea săptămânii Nr. 220

Dependența de povești

Reach content for Goolge search „italo calvino”, „daca intr-o noapte de iarna un calator”, „italo calvino carti”



Italo Calvino – un postmodernist pursânge? Sau: Italo Calvino – doar un povestitor de un talent ieșit din comun? Sau: Italo Calvino – un acrobat genial ale cărui tumbe narative doar uimesc peste măsură? Sau…

Răspunsurile, oricare ar fi ele, la întrebările de mai sus nu pot da socoteală întru totul de natura proteică a lui Italo Calvino, un scriitor-prestidigitator al cărui unic scop pare a fi construirea unor complicate labirinturi, înțesate de oglinzi, nu pentru a-și amăgi cititorii, ci pentru a le demonstra că iluzia nu este decât un artefact construit într-un mod cât se poate de rațional. Nu ezită, de exemplu, să dezvăluie câte ceva din secretele laboratorului său de creație într-un articol apărut în 1979, în revista „Alfabeta”, ca răspuns la o recenzie făcută romanului „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”, articol reluat apoi ca prefață a romanului tocmai menționat. Cu toate acestea, citind articolul lui Calvino, nu poți evita senzația că explicațiile detaliate, de altfel foarte lucide, raționale, te pierd și mai mult într-un labirint și-așa destul de complicat.


„Operă închisă și calculată – ne avertizează Calvino, în articolul citat mai sus -, în care închiderea și calculul sunt opțiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet și cu ținută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzația unei lumi precare, în suspensie, fărâmițată”, „roman geometric”, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător” de Italo Calvino este, probabil, cea mai bună carte semnată de scriitorul italian, în linia unei tradiții prestigioase, începând cu „O mie și una de nopți” și ajungând până la autori ca Poe, Borges, Nabokov sau Queneau.


Să ne întoarcem, însă, la „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”/„Se una notte d’inverno un viaggiatore” (traducere din limba italiană de Anca Giurescu, Editura Art, 2015), roman apărut în 1979 și care este, aș spune, diferit de tot ceea ce a scris Italo Calvino până atunci. „Dar, dacă ne gândim bine, cine a spus vreodată că acest autor are un stil de neconfundat? Dimpotrivă, se știe că e un autor care se schimbă mult de la o carte la alta”, ne avertizează vocea naratorului încă din primele pagini ale cărții. Numit de multe ori, și pe bună dreptate, „metaroman”, „Dacă într-o noapte…” conține zece începuturi de roman, iar ca fundal avem o questa, cea a Cititorului, și o poveste de iubire între Cititor și Cititoare, două personaje cu rol interactiv, care îi reprezintă – nici mai mult, nici mai puțin – pe cititorii romanului propriu-zis semnat de Italo Calvino.

Cititorul își cumpără cel mai nou roman al lui Italo Calvino, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”, și începe să-l citească, dar, la un moment dat, observă că, dintr-o eroare de tipografie, unele pagini se repetă. A doua zi, nerăbdător să citească următoarele pagini ale romanului, merge la librăria de unde l-a cumpărat ca să schimbe volumul, dar librarul îi spune că a primit o circulară prin care a fost anunțat că tirajul respectiv din roman este compromis pentru că foile volumului au fost amestecate cu cele ale unui nou roman polonez, „În afara localității Malbork” de Tazlo Bazakbal. Prin urmare, Cititorul cere un exemplar din romanul polonez. Dar, așa cum va afla începând lectura, romanul polonez este total diferit de romanul început cu o zi înainte. Mai mult, și această carte are erori de tipărire, pentru că două pagini tipărite alternează cu două pagini albe, iar pasajele de pe paginile tipărite par a conține, din nou, o altă poveste, cu alte personaje. Frustrarea Cititorului crește și mai mult. Căutând într-o enciclopedie, află că numele din roman nu sunt poloneze, ci ele aparțin unui spațiu geografic diferit, numit Cimeria. Totuși, cimerienii, un popor misterios care se spune că ar fi stăpânit și Dobrogea, dispar din istorie prin secolul al VII-lea î. Hr. („Cimerienii au dispărut de parcă i-a înghițit pământul”, ne spune și profesorul Uzzi-Tuzii, expertul în cimeriană din romanul lui Calvino). Ca fapt divers, cimerienii au fost reînviați cu aproape cincizeci de ani înainte de Calvino, în 1932, de autorul american Robert E. Howard, părintele lui Conan Barbarul, prin povestirile sale fantasy publicate în revista „Weird Tales”.

În aceeași librărie în care Cititorul încearcă să schimbe romanul cu erori de tipografie, își face apariția și Cititoarea, Ludmila. Între cei doi, pornind de la aceeași dorință de afla continuarea romanului tocmai început, se creează o legătură care va duce la multe încurcături, pentru că în scenă intră și sora Cititoarei, Lotaria, care încearcă să-l seducă pe Cititor. În fine, de la romanul cimerian se va ajunge la unul cimbric, apoi la unul belgian, apoi la unul japonez etc. Toată această cascadă de încurcături va căpăta aspectul unei intrigi à la Umberto Eco, în care firele narațiunii se încurcă din ce în ce mai mult, cu și mai multe începuturi de roman, cu și mai multe personaje stranii, excentrice, care-l împiedică pe Cititor să afle continuarea chiar și a unui singur roman din cele zece.

Italo Calvino definește astfel schema folosită în acest roman: „un personaj masculin, care povestește la persoana întâi, ajunge să-și asume un rol care nu este al lui, într-o situație în care atracția exercitată de un personaj feminin și iminența amenințării obscure din partea unor dușmani îl implică fără scăpare”. Este o schemă foarte veche, cum recunoaște și Italo Calvino, prezentă încă din „O mie și una de nopți”, așa că nu întâmplător, înspre finalul romanului, avem o apocrifă din „O mie și una de nopți”, în care rolurile sunt inversate, califul Harun al-Rașid fiind, de această dată, cel în pericol să-și piardă viața. Întreruperea poveștii, impusă de modelul celor „O mie și una de nopți”,  în măsura în care implică așteptarea, este o traumă pentru ascultător/cititor, dar una care provoacă dependență. Mai mult ca sigur că din acest motiv a fost transformată într-o tehnică eficientă de vânzare folosită din plin în secolul al XIX-lea de autorii de foiletoane. Funcționează la fel de bine, trebuie spus, și la Italo Calvino.

„Operă închisă și calculată – ne avertizează Calvino, în articolul citat mai sus -, în care închiderea și calculul sunt opțiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet și cu ținută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzația unei lumi precare, în suspensie, fărâmițată”, „roman geometric”, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător” de Italo Calvino este, probabil, cea mai bună carte semnată de scriitorul italian, în linia unei tradiții prestigioase, începând cu „O mie și una de nopți” și ajungând până la autori ca Poe, Borges, Nabokov sau Queneau.

Italo Calvino, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”, traducere din italiană de Anca Giurescu, Editura Art, 2015

 

Despre autor

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.