Octavian Soviany, un decadent al zilelor noastre

Nume de vârf al literaturii române contemporane, scriitor livresc, pe linia decadenților francezi, Octavian Soviany (n. 1954, la Brașov) a debutat inițial ca poet (cu „Ucenicia bătrânului alchimist”, 1983, după care au urmat peste cincisprezece volume de poezie), iar ulterior s-a lansat într-o carieră prolifică de prozator, dar și de traducător din simboliștii francezi (Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Apollinaire etc.). A publicat romanele „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Arhivele de la Monte Negro” (2012, ce rescrie mai vechiul „Textele de la Monte Negro”, 2003; roman anunțat ca al doilea după „Viața lui Kostas Venetis” dintr-o tetralogie care ar fi trebuit să cuprindă și volumul „Nemțoaica”), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016), „Casa din Strada Sirenelor” (2017), iar în ultimii ani seria Lelian („povestea ficționalizată” a lui Paul Verlaine), publicată la Editura Hyperliteratura începând cu 2019. La finele lui 2024 a apărut, iată, volumul al V-lea al seriei Lelian, intitulat „Un păstoraș din Ardeni” – volum lansat de curând la Librăria Cărturești Verona –, penultimul volum al romanului biografic consacrat lui Verlaine, despre care va fi vorba în rândurile de mai jos. Nu înainte de a menționa că autorul lucrează deja la ultimul volum al seriei (al VI-lea), din care vă oferim un fragment inedit în numărul curent al Literomaniei.

Lansarea „Un păstoraș din Ardeni” la Cărturești Verona. De la stânga la dreapta: Octavian Soviany, Cosmin Ciotloș, Carmen Mușat, Adina Dinițoiu, Emilia Chebac (moderatoare). Foto: Mihaela Petre

Octavian Soviany este un prozator de forță și, aș zice, de stirpe veche, foarte activ și foarte prolific, în ultimii ani, prin această serie Lelian (numele protagonistului provine de la unul dintre pseudonimele lui Paul Verlaine, Pauvre Lelian, anagramă a numelui poetului francez). Prin această amplă serie (romanescă) biografică – „Micul saturnian” (2019), „Îmbarcarea către Cythera” (2020), „Corabia beată” (2022), „Capul de faun” (2022), „Un păstoraș din Ardeni” (2024) –, Soviany îmbrățișează cu vigoare – dar și cu destulă acuratețe documentară – romanul de tip balzacian, romanul realist francez de secol XIX. E vorba de un demers impresionant – un roman-fluviu, dar în egală măsură un roman-frescă – în această regăsire (asumată) a narativității de tipul romanului realist de secol XIX de către un scriitor român care a debutat ca poet livresc și estet, ale cărui prime romane sunt marcate puternic de poezia sa. „Viața lui Kostas Venetis” (probabil cel mai bun roman al său) și „Arhivele de la Monte Negro” erau romane poetice și hipnotice, inițiatice, plasate în descendenţa decadentismului matein, dar și, în genere, a decadentismului european. Romanul de acest tip, iniţiatic şi hipnotic, un roman al traversării de bolgii până în pragul revelării transcendenţei – întâlnirea finală cu „căutătura cercetătoare a tatălui meu” (divinitatea), cum spune Kostas Venetis – e mai degrabă rar în peisajul nostru literar, asigurându-i autorului o poziţie aparte. Tot așa cum această serie-fluviu Lelian îi asigură lui Soviany o poziție din nou singulară în peisajul literar, prin fina cunoaștere și redare a sfârșitului de secol XIX francez (la care contribuie din plin activitatea lui de traducător din simboliștii francezi).

Tema decadentă și iubirea homosexuală erau deja prezente în „Viața lui Kostas Venetis”, odată cu acest personaj, ce-i drept, balcanic, ce se confruntă – în ultimii ani de viață – cu preceptele credinței ortodoxe. Kostas Venetis e un „desfrânat” şi un „vrăjitor”, magician de circ, care, aflat în pragul morţii, îi dictează iubitului său, aşa-numitul Nemţoaica, povestea propriei sale vieţi, ca un fel de spovedanie, căci „dacă binele se face din voia lui Dumnezeu, şi răul se face tot din voia lui Dumnezeu”. Regăsim această judecată în confesiunea lui Lelian, chiar în cel mai recent volum al seriei, care ficționalizează iubirea lui Verlaine (deopotrivă iubire filială și atracție erotică) pentru tânărul Lucien Létinois, „păstorașul din Ardeni” (în roman cu numele Julien Lenormand), fost elev la colegiul iezuit din orașul de provincie Rethel unde Verlaine a predat după cei doi ani de detenție în Belgia (în urma tentativei de împușcare asupra lui Rimbaud). Aceeași tensiune centrală – păcatul (atracția homosexuală) față în față cu credința (ortodoxă în „Viața lui Kostas Venetis”, catolică în seria Lelian) – reprezintă motorul confesiv și epic în cazul ambelor personaje de roman, aflate, într-un fel sau altul, în apropierea morții și nutrind dorința mântuirii. În intro-ul confesiv din „Un păstoraș din Ardeni” (posterior acțiunii din carte), Lelian, uzat de viață, de boală și de absint (Verlaine însuși se stinge la 51 de ani), se consideră un om bătrân, tentat de proximitatea morții – „singura temă literară serioasă”, cum spune el:

„Bătrânețea este fără îndoială o pedeapsă. (…) Trupul omenesc îmbătrânește îngrozitor de urât, dar nu atât de urât ca sufletul. N-am nevoie să mă privesc în oglindă sau să-mi invoc slăbiciunile ca să-mi dau seama cât sunt de bătrân. Nu mai doresc nimic și toate lucrurile mi-au devenit indiferente. Sunt un om singur, în mijlocul unui oraș locuit de o mulțime de oameni singuri, care uneori încearcă să-și ascundă singurătatea printre ramele fotografiilor de familie. (…)

Din omul care am fost odinioară – dacă voi fi aparținut vreodată acestei specii cu adevărat – a mai rămas vie doar mâna care se încăpățânează să scrie.

Unii sunt blestemați să poată face doar asta.
Iar cei despre care scriu au murit de mult sau, cei mai puțin norocoși, au devenit niște bătrâni neputincioși, ca și mine.
Dar, de fapt, singura temă literară serioasă e moartea.
Viața e o simplă frivolitate. Și nu mi-a oferit decât picioare în fund.”

Păcatul și proximitatea morții sunt, într-adevăr, temele de adâncime ale cărții. O întreagă cazuistică religioasă – pe fundalul acestei permanente confruntări cu păcatul (dorința carnală), în vederea căinței și a mântuirii – este pusă în scenă. De notat că Verlaine e și autorul unor „Confessions”, publicate în 1895 (cu puțină vreme înainte de moarte), în care vorbește despre puternicul spirit catolic în care a crescut în familie și în care a fost educat (de altfel, instituțiile de învățământ în epocă se aflau sub oblăduirea Bisericii, iar catolicismul e parte integrantă din imaginarul cultural occidental). Așa încât tonul confesiv, la persoana I, al protagonistului Lelian – obsedat de căință – sună convingător; se adaugă aici și observația lui Octavian Soviany că Verlaine este și un poet religios, mai puțin cunoscut la noi, din lipsa traducerilor sale complete (în carte e evocat un ciclu de poeme intitulat „Sapientia”, referindu-se probabil la ciclul „Sagesse” al lui Verlaine). Personajul lui Soviany m-a făcut să mă gândesc la figura „antimodernului” lui Compagnon, cel care a traversat modernitatea (Verlaine a fost de partea Comunei și a Republicii) pentru ca apoi, deziluzionat, să se întoarcă împotriva ei.

Verlaine este, dincolo de importanța lui esențială pentru evoluția discursului poetic francez și european, un personaj în sine, prin propria lui viață, aproape de cazul Oscar Wilde, de altfel (amintesc, în paranteză, un foarte bun film-reconstituire de epocă, cu David Thewlis și Leonardo di Caprio, „Total eclipse/Eclipsă totală”, din 1995 – la o sută de ani de la moartea poetului –, film ce dramatizează relația poetică și amoroasă dintre Verlaine și Rimbaud). „Poet blestemat” – „poète maudit”, cu termenul lansat chiar de Verlaine, într-un eseu literar –Verlaine a fost ostracizat de societate pentru homosexualitatea lui (soția lui obține separarea și familia ei îl ține departe de propriul fiu, condamnarea la închisoare în Belgia e mai aspră fiindcă ține cont de homosexualitatea lui etc.). Blamul social și detenția trezesc, în pandant, nevoia de căință (s-a întâmplat și la Oscar Wilde ceva mai târziu) și de mântuire, în perspectiva morții.

Impresionantul roman biografic (de-a dreptul balzacian) al lui Octavian Soviany reușește să reconstituie – printr-o galerie de personaje vii, descripții de epocă și un limbaj adecvat – o întreagă epocă, cu dezbaterile ei de idei, cu mentalitățile ei, traversând cu dezinvoltură Parisul și Franța provincială, rurală și urbană. Formula romanescă retro este asumată de scriitor, pentru a readuce în scenă – dincolo de un destin de excepție – o întreagă problematică de idei care ne obsedează și astăzi, ba chiar tind să ne reîntoarcă la momente istorice și sociale (dramatice) deja trăite, la intoleranțe și obscurantisme care pândesc dintotdeauna clipa propice să revină la suprafață. Aș menționa aici personajul Bondy, fostul coleg al lui Lelian la colegiul din Rethel, exponent insidios al unui ultracatolicism speculat politic, care încearcă să-l folosească, în scopuri politice și de imagine, pe Lelian (cunoscut deja ca poet în cercurile literare). Acest Bondy îl apără, la un moment dat, pe decadentul Barbey d’Aurevilly, condamnat de Biserică pentru „Diabolicele” sale, dând, în schimb, dovadă de un puternic misoginism. Ultracatolicism, misoginism, condamnarea homosexualității – iată niște avertismente pentru lumea de azi, sfâșiată între provocările de viitor ale tehnologiei și noilor medii online, pe de o parte, și ideologia neoconservatoare reacționară, pe de altă parte.

Una peste alta, în aceste vremuri triste, apariția acestei serii Lelian – scrisă cu o mână sigură, de prozator versat și de fin cunoscător al culturii franceze de secol XIX – nu poate decât să ne bucure și să ne facă să plonjăm în mirajul unei întregi lumi literare și culturale ce continuă să strălucească în panteonul occidental, cu toate dramele și contradicțiile ei.

Octavian Soviany, „Un păstoraș din Ardeni”, seria Lelian, cartea a V-a, Editura Hyperliteratura, București, 2024, 662 p.