Jurnal la babord

Păianjenul de argint

Doar nu degeaba îl plătisem pe mexicanul cu scorpion, mi-am zis peste ani, când, nevenindu-i să creadă, comandantul Stuart McAllister mă întreba, repetat, dacă sunt sigur că jivina pe care o descoperisem într-unul din hambarele containierului era scorpion. Se pare că abia când i-am confirmat cu voce răstită am fost convingător, și a trimis la locul cu pricina echipa de „asasini”. Operam pentru prima oară în Mauricius și nava se umpluse de gâze și insecte ciudate, șoareci roșcați și păianjeni de forme și culori diferite, recoltă pe care aveam s-o împrospătăm la fiecare escală pe care o făceam în insulă, în drumul lui „Maersk Brooklyn” de la Hong Kong la Durban.

Într-o zi, cu prilejul inspecțiilor matinale la containerele frigorifice, am rămas încremenit lângă scară, pe una din platformele ce se desprindeau din ea, într-un bord și în celălalt, unde erau plasate agregatele containerelor. Din colțul unei lămpi fluorescente, și până la o grindă situată cam la un metru, se întindea o plasă de păianjen de-o mărime și frumusețe ireale. Era toată din fir de argint, o broderie minuțioasă și fină, cum nu mai văzusem vreodată. Din centrul ei pândea, somnoros, un păianjen uriaș, negru ca antracitul, a cărui parte dorsală sclipea în lumina lămpii ca un taler teresian. Probabil că imaginea care îmi tăiase respirația, poate starea de absorbită admirație și devoțiune față de Artistul Suprem mă împinseseră cu un pas înapoi, ca să pot cuprinde splendoarea și din alt unghi, și să mă pot prăbuși în voie, în lungul scării, până la platforma de jos a hambarului. Acolo am ajuns, pe ultima treaptă, după o cădere de șapte-opt metri, trezit ca dintr-un vis, senin și împăcat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, până la Durban, mi-am vizitat zilnic „prietenul”, spunându-mi, de fiecare dată, că cel ce fusese în stare să plăsmuiască o asemenea operă nu-l putea pierde pe cel ce i-o admira. Nu mi-a fost greu nici atunci, cum nu mi-e greu nici acum să-mi închipui ce s-a întâmplat în port, când au năvălit în hambare docherii cu ciocanele și răngile lor, fără să-și poată imagina că plasa de argint, distrusă în câteva secunde, era sortită să trăiască ani de zile, dincolo de mintea lor, în mintea altcuiva.

P.S. Mi-am amintit deunăzi de acest episod, găsind printre hârtii un mesaj de la un prieten căruia îi povestisem, pesemne, întâmplarea: „Înțeleg că ar trebui să-l parafrazăm pe Proust; nu numai Laissons les jolies femmes aux hommes sans imagination, ci și Laissons les jolies îles aux hommes sans imagination”.

FOTO: Wayne Dixon, Just like diamonds…

(sursa: http://photographyblogger.net/12-beautiful-spider-web-photos/)

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu