Cronici

Julio Cortázar şi fascinaţia cuvintelor

Editura Fabulator, înfiinţată în 2003, are o istorie aparte, în care protagoniştii sunt Alexandru Vlad şi Radu Niciporuc. Aici au apărut volume de Cortázar, Ramón Gómez de la Serna, Chandler, Hammett – un proiect, iată, destul de ambiţios. Din păcate, pentru că era din ce în ce mai greu de administrat, după îndelungi amânări, editura a fost închisă de curând.

Dacă Radu Niciporuc ne-a povestit cum a obţinut drepturile de autor pentru Fascinaţia cuvintelor (La fascinación de las palabras) – volumul de convorbiri dintre Omar Prego Gadea şi Julio Cortázar – în textul Negocieri la Barcelona de pe Literomania, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să scriu câteva rânduri despre carte.

În 1982, Omar Prego Gadea îi propune lui Julio Cortázar un interviu mai amplu care să se concretizeze într-un volum de convorbiri, într-o „carte foarte nebună”. Cei doi încep să se întâlnească în vara lui 1982, iar întâlnirile s-au întins, cu puţine întreruperi, până aproape de moartea lui Julio Cortázar (1984). Cartea a apărut, în traducere, la Gallimard, în 1986. La noi, a apărut în 2006, la Editura Fabulator, în traducerea (din spaniolă) a lui Radu Niciporuc. Adică după 20 de ani de la apariţia ediţiei franceze, ceea ce ar fi trebuit să fie un eveniment editorial. Şi, în felul lui, chiar a fost. Ca să continui şarada cronologică, semnalez această carte acum, în 2017, la 31 de ani de la apariţia ediţiei Gallimard. Ce-i drept, am ratat cu foarte puţin o cifră rotundă.

Fascinaţia cuvintelor poate fi considerat un volum biografic, dar aproape de fiecare dată, convorbirile se întorc, inevitabil, la același subiect: literatura. Mai exact, la modul în care Cortázar înţelegea literatura şi actul scrisului. Titlul nu este ales întâmplător, mai ales în cazul unui scriitor atât de special precum Cortázar.

„Curios, primele mele amintiri sunt de diferenţiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că, dacă n-aş fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic – mărturiseşte scriitorul argentinian la începutul convorbirilor –, ea n-ar fi fost, pentru mine, completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Şi chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârşească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult”. Fascinaţia provocată de puterea cuvintelor s-a manifestat, așadar, în cazul lui Cortázar, încă din fragedă copilărie. Ca o paranteză, şi Gheorghe Crăciun asocia fascinaţia pentru cuvânt cu copilăria, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în romanul Pupa russa. Prin cuvinte, copilul descoperă lumea din jurul său, o (re) inventează, îi accesează partea magică, devenită inaccesibilă adultului. Sau, altfel spus, prin cuvânt, este inventată o altă lume. Nu asta ar fi, de altfel, şi definiţia artistului? În acest caz, însă, nivelurile profunde, vii, sunt atinse de foarte puţini, de cei care, în fond, nu şi-au renegat în totalitate apucăturile copilăriei. Revenind la Julio Cortázar, iată cum îşi continuă acesta mărturisirea:

„Fascinaţia pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una dintre amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (am fost un copil destul de bolnăvicios, stăteam multă vreme în pat, cu astmă, cu pleurezie, lucruri de acest fel), mă văd scriind cuvinte cu degetul, în faţa unui perete. Îmi întindeam degetul şi scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe dintre ele – erau deja cuvinte fetiş, cuvinte magice. Ceva care m-a urmărit apoi, de-a lungul vieţii”. Aşa a început, la Cortázar, joaca cu formele, cu sensurile cuvintelor – disocierea de modul în care sunt folosite în practica uzuală. Aşa au apărut palindroamele din cărţile sale. „Cred că, de când eram foarte mic, nefericirea şi fericirea mea erau legate în acelaşi timp de faptul că nu acceptam lucrurile aşa cum erau”, recunoaşte scriitorul argentinian. „În concluzie, relaţia mea cu cuvintele, cu scriitura, nu se deosebeşte de relaţia pe care, de mic copil, am avut-o cu lumea, în general. Se pare că m-am născut pentru a nu accepta lucrurile aşa cum îmi erau ele date.”

Dar nu este singurul har cu care a fost înzestrat autorul Şotronului. Julio Cortázar povestește, în aceste convorbiri, despre un simţ ceva mai special. L-am putea numi, printr-un cuvânt destul de comun, presimţire. Acest sentiment îşi are, şi el, originea în copilărie (este foarte interesant că scriitorul argentinian povestește despre copilăria lui, subiect pe care, în alte interviuri, l-a ocolit cu o încăpățânare aproape de neînțeles). Ca să fiu mai exact, ştia că, dacă se întâmplă două evenimente, acestea atrag după ele un al treilea, iar această înlănțuire de evenimente este una predictibilă, ca și cum ar mai fi fost trăită cândva. Probabil de aici o parte din magicul prezent în prozele sale (cel care nu îşi are originea în visuri şi coşmaruri). Când vorbeşte despre această abilitate a sa, Cortázar evită termenul de „coincidenţe”, care ar explica întrucâtva succesiunea prestabilită a evenimentelor:

„Lucrurile acelea care se întâmplă şi par coincidenţe, sau întâmplări, eu le-am simţit întotdeauna, de mic copil, ca pe un sistem de reguli diferit de cel acceptat şi cunoscut de toată lumea. Şi care mi se părea la fel de riguros şi de implacabil ca şi regulile cele mai evidente. Aşa încât – ca să folosesc aceeaşi imagine – legile nopţii, legi misterioase, aveau pentru mine aceeaşi forţă ca şi legile zilei, şi nu eram absolut deloc uimit de lucruri care altora li se păreau întâmplătoare, chiar surprinzătoare, sau coincidenţe neliniştitoare. Le luam ca pe un rezultat al acestor legi şi chiar de mic am avut un fel de noţiune triangulară a ceea ce mai târziu am numit formă. Simţeam că la producerea elementului A, urmat de elementul B – ceea ce lumea numeşte coincidenţă sau întâmplare –, există un al treilea element C, care poate fi un element tangibil, comprehensibil sau nu; dar în orice caz, simţeam că triunghiul, forma se închide. Nu existau niciodată A şi B, întotdeauna existau A şi B care iniţiau, care dădeau naştere noţiunii C”.

Sau:

„De exemplu, pe neaşteptate, trântitul unei uşi coincide cu un miros, e trântită o uşă, iar eu percep un miros. Ceva din mine ştie atunci că, într-o anumită parte a casei, va lătra un câine; iar câinele latră. Aşa se închide triunghiul”.

L-am lăsat, în acest text, să vorbească mai mult pe Julio Cortázar (în tălmăcirea lui Radu Niciporuc) tocmai pentru că lucrurile despre care vorbeşte sunt importante în înţelegerea prozelor sale. Sunt lucruri intime, intuiţii pe care şi-a bazat scriitura, stilul inconfundabil. Ceea ce e şi mai important, în aceste convorbiri cu Omar Prego Gadea, e faptul că discută, poate, pentru prima dată despre ele fără ascunzişuri.

Omul, crede Cortázar, este jucăria unui destin implacabil, aşa că, orice ar face, nu poate eluda cele scrise în stele. Poate doar printr-o sfidare a legilor spaţiului şi timpului, aşa cum se întâmplă în proza lui fantastică. Oricum ar sta lucrurile cu destinul individual, omul ca specie – ne spune Cortázar – „va supravieţui tuturor avatarurilor”, deşi nu ştiu cât de mult ne consolează pe fiecare dintre noi această credinţă exprimată nu o dată de celebrul scriitor argentinian.

Julio Cortázar, Omar Prego Gadea, Fascinaţia cuvintelor, traducere şi note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, Bucureşti, 2006, 242 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu