Poeme de Cristian Popescu

Pe 1 iunie 1959 s-a născut poetul Cristian Popescu, ocazie cu care vă invităm să citiți un grupaj de poeme selectate din cele trei volume de opere ale lui Cristian Popescu, apărute la Editura Tracus Arte (reeditări care, în sine, constituie un eveniment): „Familia Popescu” (2015), „Arta Popescu” (2016) și „Jurnalul unei vieți moarte de-a gata” (2023). (Literomania)

Sora mea va citi la bătrânețe poemele de familie. Și-o să-și tatueze pe brațe, pe umeri, pe piept poemele ca să fie în fiecare noapte câte cineva lângă ea; și mătușa și tata și eu; ca să le mângâie obrazul aspru, ridat, cu pielea lăsată. O să povestească cum ne dădeam noi iarna cu patinele: de la izvor, pe râul de munte, pe Dunăre în jos până la mare și ajungeam primii. O să povestească cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormântul bunicului și ce mai bătăi cu perne trăgeam. Și-o să povestească cum plescăiam eu la masă, cum clefăiam și ea mă certa, aproape plictisită. O să povestească vecinelor și copiilor din parc. O să plângă pe umărul lor. Va invita la masă toate admiratoarele mele să le ghicească în cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă. O să le servească cu ochi de sticlă dulci-acrișori, să-i ronțăie ca pe dropsuri. Sora mea e și ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrânețe. Va cere să fie dusă direct în trupul mamei, nu în pământ. Ca să crească mai departe părul mamei, unghiile ei și nu flori pe mormânt. Sora mea are ochii mei și-o să privească pe fereastră cu ei.

„Întotdeauna a trebuit să te-nvăț eu ce să faci, spune mătușa: pui o sămânță în ghiveciul cu pământ și deasupra o capcană de-aia cu arc, de șoareci. Și când crește floarea: pac!, o și prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe râul de munte, pe Dunăre în jos până la mare. Și-ajungi primul.” Mătușa mea poartă ochelari cu lentile făcute din doi ochi de sticlă. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeste la toți viitorul în palmă, ne ghicește în cești de cafea. Aburul ce se înalță din oalele ei se face fantome. Așa ne spunea când eram mici ca să nu lăsăm nimic în farfurie. Mătușa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subțiază, se lărgesc, atârnă pe obraz până în dreptul gurii. Mătușa mea apare în poze, în reviste. Acolo își trage languros peste inimă ciorapul fin, mulat, de mătase. Apare în reviste drept reclamă pentru acest poem.

Din volumul „Opere I. Familia Popescu” de Cristian Popescu, ediție îngrijită de Dana Popescu-Jourdy și Corina Ciocârlie, Tracus Arte, 2015

ANTIPORTRET

– Un psalm al lui Popescu –

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.

Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătând răsăritul. Să-mi albească firele din cap doar pentru că m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gândurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de-asta să-mi albească firele, Doamne. Arătând mereu răsăritul.

Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bâlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atât. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât.

Să nu mai scriu… Să-mi publice, așa, postum, doar buletinul – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.

Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pământ. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia si-a tuturor. Oricând în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât.

Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atât. Să mai fumez, așa, o țigară, visând că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior râzând în soare, zburând pe pante abrupte, survolând munții întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.

Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrâni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătând răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfârșitul.

Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atât.

Din volumul „Opere II. Arta Popescu” de Cristian Popescu, ediție îngrijită de Dana Popescu-Jourdy și Corina Ciocârlie, Tracus Arte, 2016

Strigătul (1)

(poem postum)

1. De trei ori mi-a trecut de la o tâmplă la alta steaua rece, polară. Steaua cenușie, murdară. Cea care-atârnă la îngerii căzuți pe epoleți. Iată aceste trei icoane atârnând la apus. Astfel mi s-au împrăștiat creierii pe pereți. Așa pățesc cei cărora li se întâmplă s-ajungă poeți.

O fereastră mi-a fost găsită întoarsă cu fața la perete. Altă fereastră era întoarsă, ca un buzunar, pe dos. Cioburi și zoaie de peisaj erau împrăștiate de-a valma, pe podea. În baie, în locul oglinzii, s-a găsit o gaură neagră de canal aburind. Era tunelul pe care încercasem totuși să-l sap ca să scap. Dar nu. Degeaba: exact ca și găina care, conștiincioasă, își stoarce întreaga existență într-o ciorbă. Așa și eu – într-o pagină de poem. Treizeci de draci au făcut foc la mine sub cristelniță. Și azi mai chefuiesc cu ciorba botezului meu.

Până a doua zi, cele trei icoane le-am și dat cu cremă neagră de ghete. Și-am să le lustruiesc sârguincios, zi de zi. De-acum știam: numai la icoane negre mai aveam dreptul a mă ruga. Numai la Bran ținându-l în brațe pe Stan, în poziția Pietà. Eram, oricum, la cea mai mare depărtare, la cea mai mare înălțime, la cea mai mare adâncime în blestem. De trei ori îmi trecuse de la o tâmplă la alta steaua rece, polară. Steaua cenușie, murdară. Dracii au făcut beție cu lacrima mea.

Nervul râsului și nervul plânsului mi-au fost imediat conectați la curentul electric, la comutator. Și-n ritmul ceasului cineva apăsa pe buton, în ritmul ceasului cineva declanșa hohotul, curentul electric. În ritm de marș. În ritmul lunii, cea din jurul pământului, icneau și chicoteau hohotele. În ritmul pământului, cel din jurul soarelui, cel rău apăsa pe buton. Și vântul părea că bătea astfel ca tot frunzișul să foșnească în ritm de hohot. Și vântul părea că bătea astfel ca valurile să se lovească-n ritm de marș de țărm. Iar eu – nu mai eram. Bucata de pământ care-ar fi stat sub picioarele mele se zgâlțâia într-un cutremur. Și ziua și noaptea, lumina și-ntunericul mi se schimbau în ritm, din 5 în 5 minute, mărșăluiau în hohote din ce în ce mai repede. După cum apăsa cel rău pe buton.

În toate cărțile și-n toate ziarele nu mai puteam să citesc decât cuvântul SFÂRȘIT. Literă după literă, rând după rând, pagini în șir: SFÂRȘIT, SFÂRȘIT, SFÂRȘIT. Iar copăcelul din fața ferestrei înmugurea mereu cu mucuri reci de țigară și înfrunzea cu bilete perforate de tramvai, cu bucăți de hârtie igienică (toate pe care până în acea zi le voi fi folosit!) și cu pagini vechi de psaltire.

La cea mai mare depărtare, la cea mai mare înălțime, la cea mai mare adâncime în neștire și în blestem. […]

(1) Poemul la care lucra în ultimele luni înainte de a muri și la care face referire în caietul din 1995. A apărut în „Adevărul literar și artistic” pe 26 martie 1995. Într-o versiune mai scurtă (fără fragmentul 6) fusese publicat anterior, pe 1 martie 1995, în revista „Luceafărul”, cu titlul „Ultimele”. Ambele reviste au adăugat mențiunea: „Aceste ultime file au fost dactilografiate în seara zilei de 20 februarie 1995”. Într-una dintre versiunile anterioare, acest text avea titlul „Poetul Popescu”. (Notă de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy)

Din volumul „Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata”, ediție îngrijită de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy, Tracus Arte, 2023